Armand Călinescu, supranumit „Omul de Oțel”, rămâne în istorie ca unul dintre cei mai înverșunați adversari ai extremismului în România interbelică. Deși controversat prin susținerea și simpatia sa față de regimul dictatorial al lui Carol al II-lea, Călinescu a fost un pilon politic esențial al acelei perioade tulburi.
Contextul unei Europe în flăcări
În perioada interbelică, pe fondul problemelor nerezolvate la finalul Primului Război Mondial, Europa a asistat la o escaladare fără precedent a extremismului. Ridicarea la putere a Partidului Nazist este cel mai cunoscut exemplu al acestei tendințe.
România nu a fost ferită de acest val ideologic. Pe de o parte se aflau comuniștii, cu sabotajele și visele lor internaționaliste, iar de cealaltă parte legionarii — antisemiți, mesianici și ultra-naționaliști. Inamicul numărul unu al acestor mișcări a fost Armand Călinescu, un politician inteligent din Pitești, cel de care s-au legat cele mai dure lupte dintre autoritatea statală și Mișcarea Legionară.
Rădăcinile lui Armand Călinescu: fiul unui veteran din Pitești
Armand Călinescu s-a născut la Pitești pe data de 4 iunie 1893. Tatăl său, Mihai Călinescu, era un medic veterinar foarte apreciat și veteran al Primului Război Mondial, având gradul de colonel în rezervă. Mama sa se numea Ecaterina.
Provenind dintr-o familie înstărită, Armand a avut o copilărie și o tinerețe fără griji materiale. A urmat școala și liceul „Ion C. Brătianu” în localitatea natală, dovedindu-se un elev eminent.
După absolvire, ca orice tânăr de familie bună, a plecat la studii în străinătate. A absolvit Facultatea de Drept și Filosofie la Universitatea din București, ulterior obținând doctoratul în Economie și Științe Politice la Universitatea din Paris.
Acesta a rămas în istorie nu doar ca un politician de calibru, ci și ca un jurist și filosof de o profunzime academică deosebită, fiind recunoscut ca un student eminent pe tot parcursul formării sale.
Intrarea în politică: sfidarea lui Brătianu
Armand Călinescu a cochetat cu politica încă din tinerețe. Inițial, și-a dorit să se alăture Partidului Național Liberal, formațiunea dominantă a vremii. Totuși, nu a reușit să ajungă la un numitor comun cu liderul Ion I.C. Brătianu, preferând să se orienteze către rivalii de la Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache.
Cariera sa a urmat o traiectorie ascendentă:
- 1926: este ales deputat pentru prima dată pe listele Partidului Țărănesc, fiind reales în mandate consecutive până în 1937.
- Fuziunea: după formarea PNȚ, Călinescu s-a poziționat în tabăra lui Petre Andrei și Mihai Ralea, devenind liderul formațiunii în județul Argeș.
- 1928: odată cu venirea PNȚ la putere sub Iuliu Maniu, Călinescu este numit prefect la Argeș.
- Ministerul Agriculturii: devine ulterior secretar general în ministerul condus de Ion Mihalache.
- 1930: ocupă funcția de sub-secretar de stat la Ministerul de Interne în Guvernul lui Alexandru Vaida-Voevod.
Controversa: apropierea de Carol al II-lea
Deși renumit pentru principiile sale democratice, Armand Călinescu a stârnit controverse prin apropierea de regele Carol al II-lea. A devenit un susținător al regimului autoritar regal și unul dintre fondatorii partidului Frontul Renașterii Naționale.
Ruptura definitivă de PNȚ a avut loc în 1937, când liderii partidului au semnat un acord electoral cu Garda de Fier. Călinescu și-a sfidat colegii și a acceptat mandatul de ministru al Internelor în Guvernul Octavian Goga. Exclus din partid, a devenit sfătuitorul personal al regelui și, după ce a condus ministerele Sănătății, Educației și Apărării, pe 7 martie 1939 este numit Prim-Ministru.
„Domnul Călinescu câştigă în energie ceea ce îi lipşeste în înălţime. Datorită staturii scunde, este adesea comparat cu Napoleon şi Dolfuss. Şi-a pierdut un ochi într-un accident şi poartă întotdeauna un monoclu negru”, scriau jurnaliștii de la Daily Telegraph.
Un dușman neîmpăcat al extremismului
Aversiunea lui Călinescu față de extremism a fost absolută. Din postura de premier, a ignorat expansiunea Germaniei Naziste și a ales să colaboreze cu englezii și francezii, oferind suport guvernului polonez și refugiaților acestora.
Suportul oferit guvernului polonez în 1939 nu a fost doar un act de curtoazie diplomatică, ci piesa centrală a strategiei lui Călinescu de a menține România ca ultim bastion al influenței anglo-franceze în Est. Această aliniere totală cu Occidentul, într-un moment în care restul regiunii capitula în fața presiunilor naziste, l-a transformat în cel mai periculos om din Europa de Est în ochii Berlinului.
În plan intern, a declanșat represalii dure împotriva grevelor comuniste, precum cele de la Lupeni și Grivița din anul 1933. La Grivița, a ordonat personal deschiderea focului. Deși considera Partidul Comunist o forță marginală, a cerut măsuri extreme împotriva acestora din postura de ministru de interne.
Războiul cu Mișcarea Legionară
Cea mai grea luptă a dus-o însă cu extrema dreaptă. Încă din anul 1930, a înăsprit măsurile împotriva dezordinii, iar în 1933 a încercat să suprime Mișcarea Legionară. La 1 iulie 1933, a pregătit un raport și un jurnal al Consiliului de Miniștri pentru suprimarea mișcărilor extremiste, document pe care premierul de atunci, Alexandru Vaida-Voevod, a amânat să-l semneze în mod inexplicabil.
Episodul central al acestei lupte a fost asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Împreună cu Carol al II-lea, Călinescu a hotărât suprimarea liderului legionar după un scenariu bine pus la punct.
„Primul [proces], pentru ultraj, intentat la sugestia lui Armand Călinescu de Nicolae Iorga, în aprilie 1938, iar cel de-al doilea pentru trădare, al ordinul aceluiaşi sanguinar Ministru de Interne (care, depăşindu-şi atribuţiile, a redactat personal actul de punere sub acuzare şi în plus, a stabilit personal pedepsele – 6 luni închisoare corecţională şi respectiv 10 ani de muncă silnică), în mai acelaşi an”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
Aici vedem mintea sclipitoare a juristului de la Sorbona pusă în slujba represiunii. Călinescu nu a căutat execuția sumară imediată, ci a folosit, să zicem așa, „ultra-legalismul”: a orchestrat procese de ultraj și trădare, transformând codul penal într-o capcană birocratică din care liderul legionar nu a mai putut ieși. Este paradoxul suprem al carierei sale: utilizarea legii pentru a justifica măsuri care, în final, au ieșit din cadrul statului de drept.
Decizia finală: „Noaptea Sfântului Andrei”
Decizia uciderii lui Codreanu a fost accelerată de presiunile Germaniei Naziste, care cerea rejudecarea cazului. Armand Călinescu se temea de popularitatea liderului legionar: „Asta înseamnă că va trebuie să rejudecăm procesul lui Codreanu să-l punem în libertate şi cu popularitatea lui, în două-trei luni ajunge la guvernare”, preciza el.
Pe 28 noiembrie 1938, planul a fost definitivat. Prefectul Poliției Capitalei, Gavrilă Marinescu, a venit la Călinescu: „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: Numai Codreanu, Maniu – nu”. Regele Carol al II-lea, reîntors în țară în aceeași zi, a dat undă verde asasinatului.
„În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. 24 de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29-30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”, arăta M. Sturdza în memoriile sale.
Sfârșitul lui Armand Călinescu
Din acel moment, Armand Călinescu a devenit ținta numărul unu. Pe 21 septembrie 1939, în jurul orei 14:00, premierul pleca spre casă cu mașina, însoțit doar de șofer și garda de corp. La intersecția străzii Barbu Știrbey cu Podul Cotroceni, drumul a fost blocat de o căruță, iar din spate un alt vehicul i-a ciocnit mașina.
Când Armand Călinescu a coborât din automobil, a fost împușcat mortal de o „echipă a morții”. A fost efectiv ciuruit și a murit pe loc. Legionarii au ocupat imediat sediul Radiodifuziunii pentru a anunța asasinatul.
Cine vizitează astăzi zona Podului Cotroceni poate observa și acum unghiurile moarte care au facilitat blocarea mașinii prezidențiale. Alegerea acestui punct nu a fost întâmplătoare; era o zonă de tranzit obligatoriu unde viteza automobilului trebuia redusă, o vulnerabilitate tactică pe care echipa de asasini a exploatat-o cu o precizie militară.
Autorii atentatului au fost identificați ca fiind:
- Dumitru Dumitrescu (avocat, autorul principal);
- Traian Popescu (student anul IV la Drept);
- Ion Moldovenu (student la Politehnică);
- R. Ion Ionescu (student la Drept);
- Cezar Popescu și Ion Vasiliu (desenator).
Represaliile care au urmat împotriva legionarilor au fost crunte, marcând sfârșitul tragic al „Omului de Oțel” și începutul unei noi ere de violență politică.
În final, Armand Călinescu rămâne un studiu de caz despre prețul supraviețuirii statale. Încrederea pe care a generat-o în rândul Aliaților a venit cu prețul erodării democrației interne. Citind jurnalele vremii, înțelegem că tragedia lui Armand Călinescu este de fapt tragedia omului care, iubind ordinea, a sfârșit prin a crea un precedent de violență care avea să mistuie România în deceniile ce au urmat. Nu a fost doar un inamic al extremismului, ci am putea spune că a fost o victimă a epocii care nu mai permitea nuanțe.
