Pentru mulţi dintre noi, numele Petrache Lupu nu sună deloc cunoscut. Însă, după cum vom vedea, povestea sa nu este complet străină, cel puţin ca fenomen social.
Acum nouă decenii, un eveniment straniu avea să smulgă din negura anonimatului una dintre cele mai umile comune ale României, transformând-o, aproape peste noapte, într-un magnet pentru zeci de mii de pelerini. În epicentrul acestui vârtej se afla Petrache Lupu, un cioban simplu, al cărui nume, odinioară pe buzele tuturor, este astăzi aproape îngropat în uitare.
Povestea începe în primăvara anului 1935 și îl are ca protagonist pe Petrache Lupu (1907 – 1994), un tânăr cioban din Maglavit, o localitate de pe malul stâng al Dunării. Cunoscut în sat pentru vorbirea sa peltică și pentru o anume fragilitate (descrisă ulterior de către specialişti ca debilitate), ciobanul își ducea traiul modest păstorind oile pe câmpiile și prin păduricile din apropierea fluviului.
Viziunea de la Buturugi: o întâlnire celestă?
Conform relatărilor vremii, totul s-a schimbat într-o zi de vineri, pe 31 mai 1935. Petrache Lupu i-ar fi mărturisit preotului din sat că, în timp ce își supraveghea turma, i-a apărut în cale o ființă nepământeană. Preotul, departe de a considera o întâlnire de gradul trei, avea să identifice apariția cu Însuși Dumnezeu. Descrierea, așa cum a fost consemnată, este tulburătoare:
„Trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo două palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă.”, consemna medicul Gheorghe Marinescu, în cartea „Lourdes şi Maglavit” (1936).[sursa]
Mesajul atribuit acestei apariții era unul de avertisment și îndreptare: „Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci va fi foc”.
De la zvon local la fenomen național
Povestea, inițial relatată de către preotul satului, a captat rapid atenția presei locale. De aici, știrea despre „ciobanul care s-a întâlnit cu Dumnezeu” a explodat în marile ziare interbelice, propulsându-l pe tânărul păstor la statutul de erou național și figură mesianică.
Maglavitul a devenit, într-un timp incredibil de scurt, un centru de pelerinaj. Zilnic, mii de români din toate straturile sociale și colțurile țării îl căutau pe „ciobanul sfânt”, prezentat mulțimilor drept noul salvator al națiunii. I se atribuiau puteri vindecătoare și capacități paranormale, iar oamenii își cheltuiau economiile pe drumul spre Maglavit, sperând la vindecări miraculoase, la salvare sau la împlinirea altor dorințe.
Voci sceptice în vâltoarea vredinței
Însă, în timp ce fervoarea populară creștea, voci lucide din lumea științifică și intelectuală au încercat să tempereze entuziasmul, atrăgând atenția asupra riscului unei psihoze colective. Eforturile lor au avut însă un ecou limitat în fața puterii credinței populare. Petrache Lupu a continuat să fie venerat de numeroși români ca un adevărat „Mesia” până după cel de-Al Doilea Război Mondial, când regimul comunist avea să intervină brutal.
Filosoful Emil Cioran, într-un text tăios publicat în ziarul Vremea (1935), oferea o perspectivă sumbră asupra semnificației fenomenului: „În faţa acelei Românii superficial lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare […]. Maglavitul ne-a dovedit odată pentru totdeauna cât suntem de primitivi. El este nivelul ţării. Acest fapt este desigur trist, dar şi reconfortant, căci ne eliberează de atâtea iluzii păgubitoare. România este la nivelul Maglavitului”.
Diagnostice medicale vs. credință populară
Medicii care l-au examinat pe Petrache Lupu în acei ani au conturat un portret clinic complex. S-a constatat că tânărul suferea de probleme mentale, inclusiv halucinații, și prezenta diverse deficiențe fizice – motive pentru care fusese, de altfel, respins la încorporarea în armată. Dr. Petre Mihail, medicul primar al județului Dolj, îl descria în anul 1935 ca fiind: „Fără carte, gângav, ca învățăminte sumare, fără nicio originalitate in idei, stereotip în gesturi și în expunerea sa, cu imaginația săracă și cugetare limitată, o inferioritate intelectuală evidentă, șubred și firav la corp, purtător a trei stigmate fizice: surzenia, gângăvenia și incisivii semilunari”.
Chiar și renumitul medic Constantin Ion Parhon, o somitate a medicinei românești, a constatat halucinațiile lui Petrache Lupu. Totuși, Parhon a oferit o interpretare nuanțată a psihozei colective, recunoscând nevoia profundă de speranță și ideal a românilor într-o societate marcată de probleme morale. Medicul sugera că, deși vindecările organice erau imposibile la Maglavit, puterea sugestiei ar fi putut ameliora unele tulburări psihice temporare. Într-o notă de pragmatism și compasiune, îi invita pe oameni să meargă la Maglavit dacă simțeau această nevoie stringentă:
„Când furtul, minciuna, ipocrizia, cinismul, reprezintă bazele «moralei» sociale, mi se pare că înseși pelerinajele la Maglavit trebuiesc privite ca un exod in căutarea idealului de dreptate și adevăr. […] Acest ideal nu va fi desigur întâlnit nici acolo. Dar setea de acest ideal există […]. Desigur, niciun bolnav cu leziune organică […] nu se va vindeca la Maglavit. Dar după părerea mea este mai bine ca cei ce ar crede în această posibilitate, să facă experiența (dacă țin s-o facă), fie și numai pentru motivul de a nu avea o părere de rău și o îndoială chinuitoare în plus.”, arăta medicul C.I. Parhon.
Alți specialiști au fost mai tranșanți. Psihiatrul Demetru Paulian descria, tot în anul 1935, „minunile” atribuite lui Petrache Lupu drept „închipuiri monstruoase” și compara pelerinajul cu episoade similare din Evul Mediu, avertizând asupra riscurilor sanitare și a subjugării rațiunii: „Căldurile excesive din vara aceasta au aprins și excitat creierul unui nenorocit, debil mintal și halucinant, dar este oare obligatoriu ca și ceilalți […] să halucineze în același chip? Exodul miilor de oameni într-o localitate insalubră […] îmi reamintește episoade similare din Evul Mediu”.
Miracole, profeții și puterea zvonului
Criticile nu au făcut decât să-i transforme pe sceptici în dușmani în ochii adepților fervenți. Orice nenorocire care li se întâmpla celor neîncrezători era pusă pe seama lipsei lor de credință sau a criticilor aduse „sfântului”. Presa vremii a relatat numeroase astfel de întâmplări, alimentând și mai mult mitul. Ziarul Tempo informa, de pildă, despre un tânăr care ar fi amuțit și un bătrân care ar fi orbit în aceeași seară, după ce ar fi vorbit de rău despre cioban și minunile sale. Tânărul mut și-ar fi recăpătat graiul abia după rugăciuni intense și căință, mărturia sa fiind publicată ca o chemare la pelerinaj.
Astfel de povești au inundat paginile ziarelor în anii următori. Lui Petrache Lupu i se atribuiau nenumărate fapte supranaturale: aducea ploaia în vremuri de secetă, vindeca bolnavi incurabili și chiar profețea. Una dintre cele mai mediatizate profeții, ulterior eșuată, a fost cea legată de Al Doilea Război Mondial. În anul 1939, era citat (inclusiv în presa americană, care îl numea „omul care susținea că a vorbit cu Dumnezeu”) spunând că „Atotputernicul nu va permite un nou măcel al maselor” și că războiul, odată început (în 1941 pentru România), nu va dura mult și se va încheia cu victoria României.
Afacerea Maglavit: exploatarea credinţei şi a credulității
În spatele fațadei de fervoare religioasă, fenomenul Maglavit a generat rapid o industrie profitabilă. Politicieni, preoți, autorități locale și simpli localnici au beneficiat de pe urma fluxului uriaș de pelerini. Zeci de ani mai târziu, presa comunistă avea să descrie întreaga poveste ca pe o vastă înșelătorie orchestrată.
Publicaţia România Liberă scria în anul 1949: „Petrache Lupu învățase doar să repete ca un papagal povestea de la buturugă. […] Veneau suferinzi, ologi, orbi și betegi […] sfătuiți să încerce tămăduirea la Sfântul de la Maglavit. Nimeni, niciunul dintre cei plecați acolo nu s-a tămăduit […]. Toți plecau de acolo așa cum veniseră”.
Ziariștii descriau convoaie nesfârșite de căruțe îndreptându-se spre satul ciobanului. Locul viziunii, denumit popular „la buturugă”, se transformase într-un adevărat centru comercial și de spectacol: „un adevărat teatru în aer liber, cu podium, cu negustori de răcoritoare […], înflorise acolo o adevărată negustorie de șarlatani cari vindeau fotografii și cărțulii. Cât despre lumânări și slujbe […], alaiul de preoți și episcopi […] instalaseră și niște lăzi sigilate, unde miile de oameni depuneau obolul lor. […] Se strângeau milioane… Ce s-a făcut cu banii?”, se întreba retoric publicația.
Petrache Lupu însuși primea o „soldă” modestă, dar era copleșit cu daruri de la vizitatori. Presa vremii relata cum un general, a cărui fiică s-ar fi vindecat la Maglavit, i-ar fi dăruit automobilul personal. „Așa se face că acum ciobanul sfânt are automobil — o mașină mare și greoaie, cu un șofer țeapăn la volan. Petrache Lupu șade întotdeauna în față — manevrând cu nespusă plăcere butonul negru al claxonului”, informa ziarul Tempo, adăugând ironic că aceasta era una dintre puținele sale plăceri. Gârla în care se scălda ciobanul devenise „lac sfânt”, iar apa din fântâna sa era vândută ca având puteri tămăduitoare. Suvenirurile religioase și fotografiile (inclusiv una trucată, înfățișându-l pe Petrache cu „Moșul”) completau oferta comercială.
Un „Sfânt” inaccesibil și controlat
Accesul direct la Petrache Lupu era dificil, adesea imposibil. La întâlnirile publice, era de obicei urcat pe un podium, îmbrăcat în alb, prezentat mulțimii fără a mai interacționa direct sau a ține discursuri elaborate. Presa comunistă descria ulterior rutina: „Trecea printre două rânduri de oameni […], mulțimea îngenunchea […]. Petrache Lupu se urca sus, pe podium, privea mulțimea, clipea din ochi, și repeta aceeași poveste, bâlbâit, gângav. Pe urmă, se îndrepta înapoi spre casă”.
Pentru a gestiona fluxul și a preveni incidentele (sau poate întrebările incomode), preoții instituiseră o gardă strictă în jurul său. Pretextele pentru refuzarea accesului erau diverse: „sfântul doarme”, „se roagă”, „are nevoie de liniște”. În realitate, relata România Liberă, Lupu se juca adesea „naiv ca un copil” cu darurile primite, delectându-se în special cu claxonul mașinii.
Chiar și încercările de apropiere fizică puteau avea consecințe. Anecdota lui Ghiță Ifrim, săteanul care ar fi încercat să-i taie câteva fire de păr lui Petrache Lupu (crezând că puterea sa stă în păr, ca la Samson) și care a fost găsit bătut crunt, a fost prezentată de presa favorabilă ca o altă minune – „Cel de Sus” l-ar fi pedepsit pentru cutezanță, fără a-l atinge fizic.
Demontarea mitului și epilogul
Venirea regimului comunist a marcat sfârșitul brusc al fenomenului Maglavit. Mitul a fost demontat sistematic prin presă, Petrache Lupu fiind etichetat drept bolnav psihic, sifilitic (o acuzație frecventă în epocă pentru discreditare), șarlatan, hoț și reacționar. În anul 1949, a fost denunțat de propriii săteni pentru că ar fi ascuns un dinam destinat electrificării comunei și a fost condamnat la un an de închisoare.
După eliberare, fostul „sfânt” a devenit un simplu angajat la gospodăria agricolă colectivă, fiindu-i interzis să mai vorbească despre presupusele sale viziuni și minuni. Povestea sa a rămas în adormire până după 1990, când a revenit în atenția publicului, mai mult ca o curiozitate istorică și un studiu de caz al credinței și manipulării.
Petrache Lupu a murit în anul 1994 și a fost înmormântat în curtea mănăstirii din Maglavit, a cărei construcție începuse chiar în perioada sa de glorie. Astăzi, în centrul satului care i-a purtat faima în toată țara, o statuie îl înfățișează în straie de cioban, cu o cruce la gât, o amintire tăcută a unui capitol extraordinar și controversat din istoria României.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
