În vara anului 1940, în timp ce Europa era răvășită de război, România se confrunta cu un ceas al istoriei implacabil. Pe 26 iunie, profitând de contextul internațional precar, Uniunea Sovietică a activat o clauză secretă a pactului Ribbentrop-Molotov și a înaintat României o notă ultimativă. Moscova cerea cedarea imediată a Basarabiei și, în plus, a nordului Bucovinei, un teritoriu care nu aparținuse niciodată Imperiului Rus. Justificarea Kremlinului se baza pe o afirmație șocantă: Basarabia ar fi fost „populată în principal cu ucraineni”.
Un pretext demografic contrazis de propriile date
Această declarație ignora cu bună știință realitatea demografică, documentată chiar de un recensământ al Imperiului Rus din 1897. La acel moment, românii constituiau 47,6% din populația Basarabiei, în timp ce ucrainenii reprezentau doar 19,6%. Mai mult, autoritățile sovietice aveau să-și contrazică singure pretextul, folosind, după ocupație, datele recensământului general românesc din 1930.
Aceste cifre, utilizate chiar de Prezidiul Sovietului Suprem al viitoarei R.S.S. Moldovenești, arătau că, dintr-o populație de peste 2,8 milioane de locuitori, românii formau o majoritate clară de 56,2%, iar ucrainenii doar 11%. Chiar și fără a cunoaște cifrele exacte din 1940, afectate de exodul refugiaților care fugeau din calea agresiunii, calculul sovietic se baza pe o premisă fundamental falsă.
Calculele de la Kremlin pentru Basarabia și Bucovina de Nord
La doar două zile după ultimatum, trupele Armatei Roșii au invadat teritoriile cerute, instaurând un regim de teroare și integrând aceste pământuri românești în sistemul totalitar stalinist. Concomitent cu transformările radicale impuse, a început actul ilegal de dezmembrare teritorială. Conform unui plan statistic detaliat, datat 22 iulie 1940, populația Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a R.A.S.S. Moldovenești (o entitate din Ucraina sovietică) urma să fie repartizată conform unor calcule precise.
Analiza acestui prim plan relevă o strategie clară: 57% din populația spațiului românesc anexat urma să formeze noua R.S.S. Moldovenească, în timp ce un procent uriaș, de 43%, era alocat direct R.S.S. Ucrainene. În schimbul teritoriilor basarabene amputate la nord (o parte din județul Hotin) și la sud (părți masive din județele Cetatea Albă și Ismail), care însumau 33,5% din populația Basarabiei, noua republică primea mai puțin de jumătate din populația R.A.S.S. Moldovenești de peste Nistru. Per total, din populația înglobată cu forța în URSS, 52,3% erau moldoveni/români, 15,8% ucraineni și 10,7% ruși.
Paradoxul identității românești în viziunea sovietică
O întrebare fundamentală persistă: cum puteau autoritățile sovietice să ignore identitatea românească a populației autohtone? Răspunsul se găsește chiar în surse sovietice anterioare. Savantul Lev S. Berg, originar din Basarabia, scria încă din anul 1923, în cartea sa editată la Petrograd, o definiție clară: „Moldovenii sunt români care populează Moldova, Basarabia și părțile învecinate”.
Chiar și Marea Enciclopedie Sovietică din 1930 consemna că, în anul 1897, 48% din populația Basarabiei erau „români”. Prin urmare, decizia de a trasa noi granițe a fost un act politic deliberat, dublat de o duplicitate simbolică: odată cu pretinsa „eliberare”, sovieticii au restabilit denumirea turcească, Akkerman, pentru Cetatea Albă.
Ajustările finale și trasarea graniței
După proclamarea R.S.S. Moldovenești pe 2 august 1940, calculele au continuat. La 31 august, Kremlinul a elaborat un nou tabel statistic, care ajusta cifrele transferurilor de populație.
Comparând cele două seturi de date, se observă că R.S.S. Ucrainene i-au revenit, în final, cu 171.870 de locuitori mai puțin din județele basarabene, în timp ce transferul de populație dinspre R.A.S.S. Moldovenească spre noua republică a fost și el redus cu 14.782 de persoane. Fără justificare, fosta capitală a R.A.S.S.M., Balta, a rămas în afara noilor granițe.
Procesul de delimitare a durat până pe 3 noiembrie 1940, când linia de demarcație a fost aprobată oficial. În urma acestor ajustări finale, R.S.S. Moldovenești i-au fost restituite câteva raioane precum Volintiri, Edineț, Briceni și Lipcani. Cu toate acestea, actul de dezmembrare era consumat.
Granițele trasate cu forța în 1940 nu au sfâșiat doar un teritoriu, ci au lăsat în urmă o moștenire complexă de identități divizate și memorii fracturate. Rănile de atunci continuă să modeleze realitățile geopolitice și destinele umane de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului. A înțelege deciziile din spatele acestor hărți înseamnă, în esență, a înțelege o parte din fundamentele Europei de Est contemporane.
Analiza hărților sovietice din 1940 este mai mult decât un exercițiu istoric; este o incursiune în logica rece a unei decizii care a redesenat destine. Documentele vremii, consultate în arhive, dezvăluie o strategie calculată, în contrast izbitor cu mărturiile despre exodul și disperarea oamenilor prinși între două lumi.
