În satul Sheklab, tăcerea nu era una obișnuită. Era o tăcere densă, care se întindea pe mii de kilometri pătrați, din vestul Iranului până la granițele Azerbaidjanului. Când elicopterele de salvare au survolat platoul în februarie 1972, piloții au fost martorii unei scene de neconceput pentru o țară a deșerturilor: civilizația fusese pur și simplu înghițită. Sub o întindere albă, orbitoare și netedă, satul Sheklab și cei 100 de locuitori ai săi fuseseră îngropați de vii sub nămeți. Niciunul nu a supraviețuit. Însă acesta nu era un caz izolat, ci doar prima dovadă a unui cataclism care depășea orice imaginație.
Când cerul se prăbușește: 7 zile sub troiene de 8 metri
Ceea ce a început la sfârșitul lunii ianuarie 1972 ca o ninsoare obișnuită s-a transformat rapid în cel mai puternic viscol din istorie. Timp de o săptămână, între 3 și 9 februarie, cerul a „căzut” peste Iran. În unele locuri, zăpada a atins înălțimea incredibilă de 8 metri, transformând casele în morminte și drumurile în tuneluri imposibile. În termeni practici, un strat de 8 metri de zăpadă depășește înălțimea unei clădiri cu două etaje: casele scunde din chirpici au fost înghițite cu tot cu acoperișuri și coșuri de fum, transformând așezările în platouri netede sub care nu mai pătrundea niciun fir de aer.
Impactul nu a fost doar asupra locuințelor. Viscolul a pus la pământ zeci de linii telefonice și a îngropat complet trenuri de călători cu tot cu pasageri. Mașini au fost zdrobite sub greutatea zăpezii, iar 200 de sate au fost, la propriu, radiate din geografie.
Anatomia suferinței: -25 de grade și o epidemie neașteptată
Pentru familiile captive sub nămeți, fiecare oră a devenit o luptă chinuitoare împotriva asfixierii și a frigului polar. Îngropați de vii în propriile cămine, în beznă totală și la temperaturi de -25 de grade Celsius, oamenii au trebuit să îndure greutatea strivitoare a zăpezii compacte care amenința să prăbușească tavanele, așteptând un ajutor care nu avea cum să sosească la timp.
Fără apă, hrană, căldură sau medicamente, corpurile lor au devenit vulnerabile. Însă tragedia nu s-a oprit odată cu viscolul. Imediat după încetarea ninsorii, o gripă agresivă a lovit zonele rurale. În lipsa oricăror resurse medicale, sute de oameni care scăpaseră de furia zăpezii au pierit din cauza bolii.
Operațiunea de salvare și gestul disperat din elicoptere
Pe 9 februarie, urgia s-a oprit pentru scurt timp. A fost fereastra în care echipele de salvare au reușit să intervină cu elicoptere. Puținii oameni găsiți în viață în vest au fost evacuați de urgență spre satele din estul țării, într-o tentativă disperată de a-i salva de ger și boală.
În zona Ardekan, situația era critică: peste 4.000 de săteni erau blocați sub zăpada de 8 metri. Rapoartele Associated Press de la acea vreme descriu efortul titanic al salvatorilor care au săpat timp de două zile în satul Sheklab doar pentru a recupera 18 cadavre înghețate.
„Mii de săteni iranieni sunt de negăsit. Ziarele dau dispărute 6.000 de persoane”, titra publicația The New York Times pe 10 februarie 1972, subliniind ironia crudă a naturii: acest dezastru venea după ani de secetă severă.
Pe 11 februarie, un al doilea viscol a lovit regiunea, obligând armata să suspende căutările. Obligate de noul viscol să bată în retragere, echipajele elicopterelor au recurs la un gest disperat: au parașutat și au aruncat din zbor două tone de pâine peste troienele nesfârșite, în speranța că cei îngropați vor reuși să sape galerii spre suprafață pentru a ajunge la hrană.
O lecție de umilință: de ce 1972 rămâne un record absolut
Pentru a înțelege scara acestui dezastru, trebuie să îl comparăm cu alte evenimente extreme. În anul 2008, un viscol puternic în Afganistan a ucis aproape 1.000 de oameni (926 conform estimărilor oficiale). Cifra de 4.000 de morți din Iranul anului 1972 rămâne însă un record negru, o anomalie care ne reamintește cât de fragilă este infrastructura umană.
Astăzi, povestea Marelui Viscol este mai mult decât o curiozitate istorică. Este un avertisment despre cum natura poate trece de la o extremă la alta — de la secetă la apocalipsă albă — într-un interval de timp mult prea scurt pentru ca noi să putem reacționa.
Memoria colectivă păstrează astfel de extreme climatice ca pe niște traume greu de șters. Pentru români, cel mai apropiat ecou rămâne Marele Viscol din februarie 1954, când troienele de cinci metri i-au făcut pe oameni să creadă că trăiesc „sfârșitul lumii sub iadul alb”. Însă ceea ce s-a petrecut în Iranul anului 1972 rămâne o avertizare mult mai profundă: a demonstrat cât de fulgerător poate o regiune a soarelui și a secetei să fie prefăcută, în doar șapte zile, într-un mormânt tăcut de gheață.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
În 1999, arheologii au deschis o cameră funerară sigilată vreme de 500 de ani și au găsit o fată incașă atât de bine conservată, încât părea că doarme
Latura întunecată și puțin cunoscută a lui Cristofor Columb
Arheologii au descoperit dovezi fără precedent că neanderthalienii știau să lucreze lemnul
Cum a vrut mareșalul Ion Antonescu să crească iar cămile în România, după ce dispăruseră din Dobrogea
