„La glorie nu se ajunge bătând din palme, chiar dacă aplauzele pot fi, la o adică, primul semn că publicul te apreciază”, spunea Mihaela Runceanu într-un interviu din 1988. Un an mai târziu era moartă. Fusese ucisă la 34 de ani, în ultimele săptămâni ale regimului comunist, într-o crimă care a zguduit toată țara.
La mai bine de trei decenii distanță, cântecele ei încă se aud din boxele tinerilor. Sub înregistrările de pe YouTube îi scriu cuvinte de admirație oameni născuți odată cu Revoluția sau după 1990, care n-au prins-o niciodată într-un concert, iar interpretările ei și-au păstrat intactă prospețimea.
Pe vremea ei, publicul o trecea printre „vocile de aur” ale anilor ’80, eticheta obișnuită pentru interpretele de succes. Era însă o artistă care ieșea din tipare, cu o prezență scenică aproape occidentală, și o profesoară care își dedica o însemnată parte din timp elevilor.
O vioară în locul unei păpuși
Mihaela Runceanu s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău, și a găsit în muzică o bucurie încă de mică. Mama ei a povestit, cu ani în urmă, cum o întrebase într-un magazin ce păpușă ar vrea, iar fetița a remarcat o vioară mică și pe aceea a ales-o. A fost unul dintre semne.
De aici, drumul ei a urmat cursul firesc. A studiat muzica de la școala elementară, apoi a intrat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău, perioadă în care a cântat cu Orchestra Simfonică a orașului, pe scene de acasă, dar și din Ungaria și Cehoslovacia.
Încă din liceu, muzicienii și publicul au început să o observe. În 1972, la concursul „Tinereţea Buzoiană”, a câștigat premiul I, iar piesa „Anilor”, scrisă de compozitorul Petre Magdin, i-a adus în acea seară aplauze care nu se mai opreau.
Conservatorul și cursurile de la Școala Populară de Artă
În 1974 a absolvit liceul ca șefă de promoție și, în același an, a fost admisă la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie, în clasa profesorului Victor Giuleanu. Pentru că o atrăgea muzica ușoară, s-a înscris în paralel la cursurile Școlii Populare de Artă din București, unde a lucrat cu profesoara Nina Bercaru.
În 1985 își amintea ce îi datora acesteia: „De la ea am deprins dragostea pentru cântecul frumos, pentru melodia generoasă, stilul sincer şi direct de interpretare. Şi tot de la ea, vocaţia pedagogică”. Anii de studenție i-au adus premii, unul după altul, la festivaluri din toată țara, de la Constanța, Râmnicu Vâlcea și Galați până la București.
De la Brăila la catedra din București
Conservatorul l-a încheiat în 1978, cu o lucrare intitulată „Muzica uşoară românească şi rolul său în societatea contemporană”. Prima slujbă a avut-o ca profesoară de vioară la Școala Generală de Muzică din Brăila, oraș în care mai urca ocazional pe scenă alături de formații locale. S-a întors apoi pentru o vreme la Buzău, unde a predat vioara în liceul pe care îl absolvise.
Ocazia de a evolua profesional a venit repede. Din 1980 a devenit profesoară la Școala Populară de Artă din București, instituția la ale cărei cursuri învățase în studenție, și a pregătit cu entuziasm mulți interpreți. Prin clasa ei au trecut Adrian Enache, Mădălina Manole, Silvia Dumitrescu și Nicola (Nicoleta Alexandru), nume pe care publicul muzicii ușoare avea să le cunoască bine.
Anii de glorie, între Sala Radio și Cuba
Pe lângă voce, o deosebeau de celelalte interprete ale epocii și alegerile vestimentare. Costumele, mereu diferite, o apropiau de solistele din Occident la fel de mult ca timbrul și siguranța cu care stăpânea scena. Regimul comunist îi impunea însă aceleași îngrădiri ca oricărui artist.
Un cântec anume i-a adus succesul: „Să crezi în dragostea mea”. Într-un interviu apărut în februarie 1985, spunea că a fost „un cântec norocos pentru mine, căci interpretându-l în această vară la Festivalul internaţional de muzică uşoară din Cuba am avut un succes deosebit”. Cu aceeași piesă a câștigat premiul întâi la concursul „Melodii ’84”, unde a cântat fără greș, deși emoțiile nu o ocoliseră.
De atunci a devenit tot mai cunoscută, până când publicul din România comunistă a ajuns să o numere printre cântărețele sale preferate. Avea spectacole frecvente la Sala Radio din București și susținea concerte în restaurante din Capitală, precum Intercontinental și Dorobanți, dar și la Sinaia și pe litoral.
Peste hotare a ajuns rar. După experiențele din adolescență, a mai cântat doar în Bulgaria, URSS, Germania de Est (RDG) și Cuba, fără să primească alte ocazii de a urca pe scene internaționale. În aceste țări, piesele ei au mișcat publicul la fel ca acasă.
Profesoara care voia să umple un gol
La mijlocul anilor ’80, când ajunsese în vârful carierei, își dorea două lucruri: piese noi și cât mai multe prilejuri de a se bucura de reușitele elevilor. „Prin cei dinaintea mea şi prin cei care-mi urmează în pasiunea pentru muzică mă simt într-o perpetuă «ştafetă» a generaţiilor”, spunea cântăreața.
Cronicara Anca Romeci a descris, într-un text din 1985, ce primeau elevii de la ea: „Ce îi învaţă pe elevii săi? Lucruri aparent simple, dar vai, cât de neştiute de alţii – necesitatea spiritului modern, autenticitatea, punerea în acord cu tot ceea ce este de actualitate în muzica uşoară universală şi ABC-ul muzicii – a descifra bine o partitură şi a se acompania singuri la pian. În rest, cum să-şi aleagă repertoriile potrivite – fiindcă ea a optat întotdeauna pentru muzica bună”.
Mihaela Runceanu avea uneori senzația că muzica ușoară stătea, într-o anumită măsură, sub nivelul pregătirii ei, fiindcă cei care alegeau acest drum nu treceau neapărat prin studii superioare. Când nu cânta, își găsea multe satisfacții la catedră, iar înainte de Revoluție declara: „Adevărata mea împlinire profesională consider că este activitatea de pedagog, adică posibilitatea de a umple un gol existent în sistemul nostru de învăţământ”. În anii ’80, la cursurile ei veneau mai ales tineri, în jur de 30 într-o clasă, iar mulți doar asistau la lecții, fără să plătească taxa de școlarizare.
Experiența de solistă îi folosea ca profesoară și o separa de alți pedagogi, obișnuiți să aplice muzicii ușoare metodele de la canto clasic. „Ştiu o grămadă de secrete care pot masca unele limite sau chiar defecţiuni ale vocii, transformându-le de fapt în plusuri de efect artistic”, spunea ea. Rolul profesorului, în viziunea ei, era să pună în valoare vocea și personalitatea artistică a elevului și să-l îndrume în privința mișcării scenice și a repertoriului.
Munca printre tineri o încânta neîncetat, iar explicația ei arată de ce: „Trebuie să fii şi pedagog, dar şi psiholog. Trebuie să fii şi un bun modist, să poţi sfătui interpretul să-şi găsească acel costum de scenă care îl avantajează. Sunt atât de multe lucruri de făcut pentru lansarea lui pe scenă, încât nu reuşesc niciodată să mă plictisesc.”
Sfaturile pentru debutanți
În 1986, la Festivalul de la Amara, în Ialomița, i-a urmărit atent pe tinerii concurenți și i-a descris drept „Talentaţi şi grăbiţi să se afirme”, trăsături obișnuite la vârsta lor. Tot atunci a vorbit despre artiștii cu experiență din generațiile mai vechi, care se fereau să le dea sfaturi debutanților, temându-se că aceștia le-ar putea umbri succesul.
Pe ea, un asemenea risc n-o îngrijora. „O vedetă trebuie să fie generoasă, gata oricând să dăruiască şi altora din experienţa ei”, explica ea, înainte de a adăuga: „Bucuriile mele sunt tinerii pe care îi pregătesc.”
Primul lucru pe care îl cerea noilor muzicieni era să-și pună trăirile în cântec: „Dacă eşti sincer şi ai puterea şi talentul să transmiţi o emoţie, nu îţi rămâne decât să aştepţi răsplata publicului. Cine vrea să aibă parte de succes – şi cine nu vrea? – trebuie să facă risipă de energie. Munca se află la baza muzicii.” Urma alegerea unui repertoriu potrivit fiecărei voci, la care adăuga un îndemn: „să ai deschidere către nou şi să capeţi o inteligenţă artistică, în măsură să-ţi permită să te apropii de public”.
I se părea normal ca un începător să copieze vedetele în primii ani de carieră, cum procedase și ea, dar credea că fiecare solist nou trebuie, cu timpul, să-și descopere propria voce: „Cine are talent se impune. Cine nu are rămâne un imitator.” Spunea lucrurilor pe nume și voia ca exigența să înceapă de la concursuri: „Ar trebui să fie înlăturat amatorismul. Să nu fie admişi în concursuri decât interpreţii care ştiu să descifreze o partitură, numai cei care au noţiuni de istorie şi teoria muzicii”.
Ritmuri noi și modelele de peste hotare
De la începutul carierei rămăsese fidelă muzicii lente, dar pe la 1988 o atrăgeau deja și piesele cu un ritm mai alert, din care a și interpretat câteva, precum „Oameni” și „Vara”, semnate de Alexandru Simu. Până în 1989 a reușit să lanseze trei discuri.
Puținul timp liber și-l organiza ca să-l folosească la maximum. Alerga, făcea gimnastică, învăța engleza și încerca să țină pasul cu scena muzicală internațională, urmărind deseori casete cu artiști străini de la care să mai prindă câte un truc.
Într-un interviu și-a explicat preferințele: „Whitney Houston mi se pare cea mai marcantă printr-o tinereţe a stilului interpretării îmbinată cu o maturitate clasică în exprimarea sa artistică”, apoi a continuat: „Cred că se poate învăţa mereu de la artişti precum Stevie Wonder, Al Jareau, Eros Ramazzotti, Keith Bush şi Tina Turner.” Dintre solistele de acasă le prețuia pe Mirabela Dauer, Angela Similea și Corina Chiriac, dar idolul ei era Ioana Radu, interpretă de muzică populară.
Ultimul concert și noaptea de 1 noiembrie 1989
Pe 28 octombrie 1989, Mihaela Runceanu a cântat la Sala Radio, în spectacolul-maraton „Start Melodii ’89”, unde publicul a chemat-o de trei ori la bis. A fost ultimul ei concert și primul și singurul la care a asistat verișoara ei, Andreea Runceanu, pe atunci în vârstă de 9 ani, care avea să devină violonistă și membră fondatoare a trupei Amadeus.
Câteva zile mai târziu, în primele ore ale zilei de 1 noiembrie, pe la ora 01:00, cântăreața a murit în garsoniera ei de pe Șoseaua Mihai Bravu din București. Cu ea se afla Daniel Cosmin Ștefănescu, un tânăr de 21 de ani care îi făcea rost de casete video și pe care îl cunoscuse prin niște prieteni comuni, iar cei doi începuseră să urmărească împreună un film.
Mihaela era indispusă din cauza unei probleme personale, așa că a ales să se culce, după ce stabilise cu oaspetele ei că el va pleca la sfârșitul filmului. Cât timp ea dormea, Ștefănescu a început să fure din casă. Când zgomotul a trezit-o, bărbatul a strangulat-o cu un cablu de telefon, a stropit-o cu benzină și i-a dat foc, iar printre obiectele pentru care a ucis-o s-ar fi numărat un videocasetofon Panasonic și un televizor Telecolor.
Andreea Runceanu observă că verișoara ei n-a mai apucat să se bucure de libertatea pe care și-ar fi dorit-o și care a venit la doar câteva săptămâni după crimă.
Rămas-bun la București și la Buzău
Presa de după 1989 a folosit formula „O crimă care a şocat România” pentru atâtea cazuri, încât și-a pierdut din greutate. În noiembrie 1989, cuvintele acestea descriau totuși exact ce simțeau foarte mulți oameni: că solista avusese un sfârșit cumplit. Fără să țină seama de restricțiile vremii, s-au adunat în fața caselor ei din București și din Buzău ca să-și ia rămas-bun.
În 1991, orașul natal al cântăreței a găzduit prima ediție a Festivalului de muzică ușoară „Mihaela Runceanu”, organizat în memoria ei.
Drumul lui Ștefănescu după închisoare
Condamnat la 25 de ani de închisoare, Ștefănescu a executat 17 și a fost eliberat în 2006, pentru bună purtare. Nu și-a recunoscut niciodată fapta. După eliberare a stat de vorbă cu reporterii, în fața cărora s-a prezentat drept „o cunoştinţă” a cântăreței.
Viața lui a mers apoi mai departe, liniștită în aparență. În România, privirile și vorbele oamenilor îi aminteau însă la tot pasul de crima pentru care fusese condamnat, iar presiunea l-a făcut să plece din țară. Multă vreme s-a mutat dintr-un stat străin în altul, după care s-a stabilit pentru o perioadă mai lungă la Londra, unde a făcut diverse munci.
Cântecele care au trecut de 1989
Pe canalele de YouTube circulă atât înregistrările originale, cât și versiuni remixate, pentru că vocea ei a atras atenția mai multor DJ. Admiratorii postează des melodii și fotografii pe paginile de Facebook dedicate artistei, iar de două ori pe an familia, foștii elevi și fanii se adună să cânte în amintirea ei.
Cântărețe ca Delia și Andra au reluat în cover-uri șlagărele ei, între care „Iartă”, „Fericirea are chipul tău”, „De-ar fi să vii” și „E-adevărat, iubirea mea”, varianta românească a piesei „Paradise”, scrisă de L. Russell Brown. După moartea ei, casa de discuri Electrecord a mai scos câteva albume cu piese înregistrate în anii ’80.
Andreea Runceanu spunea, într-o perioadă pe care o socotea grea pentru toți, că tinerii privesc adesea spre trecut ca să înțeleagă mai bine cine suntem. Unele dintre răspunsuri, credea ea, s-ar putea afla chiar în muzica și în viața verișoarei ei.
La începutul carierei, Mihaela Runceanu voia să-și aducă publicul pe scenă, lângă ea, să plângă și să râdă împreună și să-și găsească fericirea cu toții. Dorința s-a împlinit, chiar dacă ea n-a mai trăit ca să o vadă: semnele de apreciere despre care vorbea în 1988 vin astăzi și de la oameni născuți după moartea ei, care o ascultă fără să o fi văzut vreodată cântând.
Ce mai e nou în Cultură și Societate?
Misterul asasinării Indirei Gandhi, femeia care a condus India, de către propriile gărzi de corp
Te trezești la ora 3 dimineața în fiecare noapte? Ce spun specialiștii în somn
Arheologii au urmat o scară nefolosită de sub podeaua unei biserici vechi de 850 de ani și au descoperit o criptă ascunsă
O relatare scrisă despre învierea lui Iisus din morți a fost descoperită într-un manuscris vechi de 2.000 de ani
