Scrierea cuneiformă: cum argila și trestia au schimbat lumea şi au influenţat civilizaţia umană

Scrierea cuneiformă a fost una dintre cele mai puternice forme de comunicare în Orientul Mijlociu antic, jucând un rol esențial în dezvoltarea scrierii moderne.

Acest sistem de scriere a fost cel mai răspândit în antichitate și a avut un impact istoric imens, datorită utilizării sale pe tăblițe de lut și a stilourilor din trestie. Inovația a facilitat dezvoltarea multor forme moderne de scriere și a deschis calea pentru evoluții culturale și economice remarcabile.

Originea denumirii „cuneiform”

Cuvântul „cuneiform” derivă din latinescul „cuneus”, care înseamnă „în formă de pană”, făcând referire la aspectul stilului de scriere. Scriitorii antici foloseau un instrument denumit stylus pentru a apăsa semne în formă de cuie în lutul moale. Aceste semne reprezentau inițial pictograme – „semne de cuvinte” – iar mai târziu au evoluat în „concepte de cuvinte”, apropiindu-se de ceea ce astăzi am numi cuvinte.

Inițial, simbolurile erau organizate în coloane verticale, însă odată cu apariția stiloului în formă de cuțit, scrierea a început să fie așezată în rânduri orizontale. Această tehnică era mult mai eficientă decât metodele anterioare de sculptare cu trestie ascuțită, permițând răspândirea rapidă a cuneiformei în tot Orientul Mijlociu, devenind cel mai utilizat sistem de scriere al vremii.

Sumerienii, una dintre cele mai vechi civilizații cunoscute, sunt creditati cu inventarea scrierii cuneiforme în Mesopotamia, în zona actualului Irak. Deși sumerienii au lăsat multe inovații importante, scrierea cuneiformă rămâne una dintre cele mai de durată contribuții culturale ale lor.

Scrierea cuneiformă: adoptarea și răspândirea

Deși originile cuneiformei sunt sumeriene, acest sistem de scriere a fost rapid adoptat și adaptat de alte civilizații, cum ar fi akkadienii, babilonienii, elamiții, hitiții, asirienii și hurrienii. Fiecare dintre aceste culturi a contribuit la rafinarea scrierii, crescându-i utilitatea economică și culturală. Cu timpul, cuneiforma a fost înlocuită de alfabetul fenician, dar nu înainte de a se ramifica în mai multe stiluri distincte, care foloseau aceleași semne de bază.

Cea mai timpurie versiune a scrierii cuneiforme, cunoscută astăzi ca „proto-cuneiform”, a fost dezvoltată la sfârșitul mileniului al patrulea î.Hr. și era utilizată pe scară largă. Această formă incipientă de scriere se baza pe reprezentări concrete ale unor imagini și idei. Tăblițele proto-cuneiforme includeau reprezentări ale unor subiecte comune, precum regi, bătălii, recolte și inundații. De asemenea, ele conțineau simboluri pentru numere și informații economice, fiind folosite în temple și alte locuri de adunare pentru a înregistra proprietăți și bunuri.

Scrierea cuneiformă în educație și istorie

Până la dezvoltarea scrierii alfabetice, după anul 100 î.Hr., cuneiforma era utilizată pe scară largă în toate marile civilizații mesopotamiene. Akkadienii, babilonienii, elamiții, hitiții și asirienii au folosit acest sistem de scriere pentru a răspunde nevoilor lor economice și culturale.

Inițial, scrierea cuneiformă a fost dezvoltată pentru scopuri economice, cum ar fi contabilizarea resurselor și a obiectelor. Datorită accesibilității materialelor – lut și trestie – și a simplității procesului, cuneiforma a devenit un instrument esențial pentru înregistrarea hărților, legilor, manualelor medicale și povestirilor religioase.

Tăblițele cuneiforme au fost utilizate pe scară largă și în școlile antice. Elevii își puteau reutiliza tăblițele de lut, cu excepția cazului în care informațiile erau considerate prea valoroase. În astfel de cazuri, tăblițele erau coapte pentru a fi păstrate definitiv. Multe dintre aceste tăblițe supraviețuiesc și astăzi și pot fi admirate în muzeele din întreaga lume, reprezentând una dintre cele mai vechi și durabile forme de scriere cunoscute.

Epopeea lui Ghilgameş: o capodoperă a scrierii cuneiforme

Una dintre cele mai importante și cunoscute opere literare transmise prin scrierea cuneiformă este „Epopeea lui Ghilgameş”. Se crede că acest poem epic a fost compus în jurul anului 2100 î.Hr., în timpul celei de-a treia dinastii din Ur, însă tăblițele cuneiforme care au supraviețuit până astăzi datează din 1800 î.Hr. Poemul a fost înregistrat pe tăblițe cuneiforme de către babilonieni, însă textul are origini sumeriene și este precedat ca importanță religioasă doar de Textele piramidale din Egipt.

Povestea originală îl urmărește pe regele Urukului, Bilgamesh (Ghilgameş în forma modernă), și pe Enkido, un om sălbatic creat pentru a-l opri pe rege din asuprirea poporului său. După ce Enkido devine civilizat, cei doi devin prieteni și întreprind numeroase aventuri împreună. Însă, după ce ucid o fiară trimisă de zeiță, Enkido este pedepsit și moare, încheind prima parte a epopeei.

În a doua parte, Ghilgameş pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a descoperi secretul nemuririi, într-o încercare de a depăși durerea pierderii prietenului său.

Această epopee a inspirat multe adaptări literare moderne, printre care se numără „Cele douăsprezece prințese dansatoare” (1857), colectată de frații Grimm, „Marele roman american” (1973) de Philip Roth și „Corpuri calde” (2011) de Isaac Marion.

Până în anul 1000 d.Hr., scrierea cuneiformă dispăruse aproape complet, fiind înlocuită de sisteme mai eficiente de comunicare. Scrierea cuneiformă a devenit un sistem de scriere „mort” până în secolul al XIX-lea, când cercetătorii au reușit să descifreze simbolurile sale și să traducă marile opere literare mesopotamiene, rămase necunoscute până atunci.

Scrierea cuneiformă și alfabetizarea accesibilă tuturor

Pe lângă rolul său de unificare a scrierii în Orientul Mijlociu antic, scrierea cuneiformă a evoluat în stiluri care puteau fi înțelese de o gamă largă de cetățeni. Spre deosebire de alte sisteme de scriere rezervate elitelor, scrierea cuneiformă a fost concepută pentru a fi utilizată de toată lumea.

Totuși, acest lucru nu înseamnă că toate formele cuneiformei erau la fel de accesibile. Vechii sumerieni au făcut însă eforturi pentru a asigura că orice persoană putea dobândi cunoștințele de bază necesare pentru a comunica prin lut și trestie.

Cetățenii obișnuiți din diferitele culturi mesopotamiene puteau să folosească cunoștințele elementare de cuneiformă în scopuri practice – pentru corespondență personală sau afaceri. În același timp, cei cu pregătire mai avansată au început să înregistreze informații medicale, diagnostice, ecuații matematice și alte date esențiale.

Sistemul de scriere a fost, de asemenea, un mediu pentru creativitate, fiind folosit de cei mai educați pentru a crea opere literare, poeme epice și povești care sunt admirate și astăzi.

Evoluția scrierii cuneiforme

Pe măsură ce scrierea cuneiformă s-a răspândit, oamenii au realizat importanța unui sistem de scriere pentru a înregistra informații diverse. De la cuneiforme la hieroglife și alte sisteme pictografice, aceste forme de scriere au fost esențiale pentru societățile antice. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, a devenit evidentă necesitatea unui nou sistem care să permită exprimarea unui vocabular mai larg, nu doar prin imagini și simboluri. Așa a apărut alfabetul.

În jurul anului 1500 î.Hr., a fost dezvoltat alfabetul proto-sinaitic, inspirat din simbolurile cuneiforme și hieroglife. Acesta a evoluat în trei etape: inițial, s-a bazat pe acrofonie, folosind semne pentru a reprezenta prima literă a cuvântului; apoi, s-a concentrat pe reprezentarea consoanelor. În final, a fost creat un sistem cu 22 de semne distincte, care a înlocuit sutele de simboluri anterioare. Această formă de scriere a stat la baza alfabetelor moderne.

Scrierea cuneiformă, folosind instrumente simple precum lutul și trestia, a fost una dintre cele mai mari invenții ale Orientului Mijlociu antic. A permis conservarea înregistrărilor, dezvoltarea artei și a contribuit la prosperitatea economică a civilizațiilor antice. Totodată, a promovat alfabetizarea la scară largă, făcând scrierea accesibilă nu doar aristocraților, ci și cetățenilor de rând. Deși scrierea cuneiformă a devenit învechită, rămâne o piatră de temelie a scrierii moderne și un simbol al ingeniozității umane.