Lovitura a venit într-un moment deja vulnerabil pentru I.L. Caragiale. Respins în anul precedent de la Premiul Academiei, dramaturgul primește în 1902 cea mai cruntă lovitură posibilă pentru un creator de geniu: acuzația de plagiat.
Atacul infamant este lansat în „Revista literară”, publicație condusă de Th. M. Stoenescu, un discipol al lui Macedonski. Autorul articolului „Domnul Caragiale”, publicat la 30 noiembrie 1901, semna cu pseudonimul transparent Caion (Constantin Alexandru Ionescu). Acesta îl acuză pe Caragiale, nici mai mult, nici mai puțin, că ar fi plagiat celebra dramă „Năpasta” după piesa „Nenorocul” a unui anume scriitor maghiar, Kemeny István.
Pentru a fi cât mai convingător, Caion oferă detalii precise: drama ar fi fost tradusă în românește la Brașov, în anul 1848, de Alexandru Bogdan. Mai mult, denunțătorul „raptului literar” publică pe două coloane paralele scene din cele două piese, pentru a dovedi plagiatul.
Totul e o plăsmuire de la cap la coadă
Efectul a fost devastator în societatea românească, pe măsura gravității acuzației și a personalității implicate. Doru Cosma nota că „nu era puțin lucru să fie învinuit de furt literar unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai țării, și încă pe bază de probe, impresionante la prima vedere”.
Violența atacului îl lasă perplex pe Caragiale, care se gândește inițial la o posibilă coincidență. Își pune în mișcare prietenii scriitori ardeleni, mult mai familiarizați cu literatura maghiară, pentru a cerceta cazul Kemeny István. Răspunsul este unanim: nu există un autor cu acest nume, nicio dramă și nicio traducere.
Totul este o plăsmuire de la cap la coadă. Umoristul George Ranetti remarca spiritual: „Kemeny István este copilul făcut de Macedonski cu Caion”. Într-adevăr, în spatele calomniei se ascundea genialul poet al „Nopților” și „Rondelurilor”.
Istoria unui conflict: De la „Ghimpele” la „Meteorologie”
Începutul îl făcuse chiar Caragiale. Spiritul său cinic nu putea lăsa nesancționate delirurile lirico-sentimentale ale lui Macedonski și ale adepților săi de la „Literatorul”. Încă din 1874, Caragiale îl taxase în „Ghimpele”, reluând atacurile 20 de ani mai târziu în „Moftul Român”.
Trebuie spus, spre apărarea sa, că Ion Luca Caragiale nu-și cruța nici prietenii apropiați de verva verbului său nemilos. Despre trilogia bunului său prieten Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul) spusese malițios că „aceea nu e o trilogie, ci o meteorologie”. Dar Macedonski nu avea nici îngăduința, nici bunătatea sufletească și nici prietenia lui Delavrancea. El reia în „Forța morală” din 9 decembrie 1901 acuzele lui Caion, scriind: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mâna în sac… Se vede că domnul Caion nu știe că la noi, cu cât un autor este mai puțin original, cu atât e mai ridicat în slăvi.”
Procesul, daunele și suspendarea lui Caion după ce era să-l distrugă pe Caragiale
Față de acest nou atac, Caragiale nu putea rămâne pasiv. Decide să pornească o acțiune penală pentru calomnie prin presă, chemându-i în judecată atât pe autorul articolului, cât și pe directorul Th. Stoenescu, solicitând daune morale în valoare de 20.000 de lei.
Pus în fața instanței, Stoenescu îi cere lui Caion să prezinte proba plagiatului. În fața inconsistenței acesteia – două foi îngălbenite la lumânare, pline cu litere chirilice – îl suspendă pe acuzator din funcția de redactor. Imediat, „paladinul cauzelor pierdute”, Macedonski, îl ia sub aripa sa pe Caion, numindu-l „o podoabă a tinerimii” și „un apostol al adevărului”. În același timp, îl descrie pe Caragiale ca pe un om care „se prostituie cu un cinism fără seamăn… duce o viață de destrăbălare și rușine – toate cârciumile din București îi sunt cunoscute… moștenește o avere însemnată și o bea într-o vară”.
Tertipurile lui Caion: capcana Tolstoi
Deoarece termenul de judecată din 5 martie 1902 se apropia, iar teza cu Kemeny își pierduse orice credibilitate, Caion recurge la o diversiune. În revista „Rodica”, înființată după concedierea sa, publică articolul „Prinderea în cursă a domnului Caragiale”.
Acesta susține cu tupeu că a inventat povestea cu Kemeny doar ca o cursă, și că „dacă spuneam de la început că Tolstoi a fost influențatorul dlui Caragiale, domnia sa era să tacă tot așa de solemn, ca și atunci când am probat până la evidență că Scrisoarea pierdută nu-i decât Rabagas, a lui Sardou” (o altă calomnie nedovedită). Caion pretinde acum că „Năpasta” este plagiată după „Puterea întunericului” a lui Tolstoi.
Diversiunea este total inabilă, deoarece Caion uită că el produsese deja „dovezile” fabricate cu Kemeny. Delavrancea a sintetizat perfect această manevră: „În materie literară acesta e curat fals în acte publice”.
Bătălia juridică: riscul suprem asumat de Caragiale
În ziua fixată, beneficiind de un maxim interes din partea opiniei publice, se deschide procesul la Curtea cu jurați a județului Ilfov. Caragiale era apărat de un trio celebru de avocați, în același timp literați și prieteni, dintre care făcea figură de vedetă Barbu Ștefănescu Delavrancea, strălucit orator și maestru al barei.
După formarea comisiei de jurați, avocatul Oteteleşeanu, unul dintre apărătorii lui Caion, a ridicat o obiecție uluitoare: Kemeny este, de fapt, Tolstoi, iar „Năpasta” ar fi fost copiată după „La puissance des tenebres”. El solicită amânarea cauzei pentru traducerea piesei tolstoiene.
Delavrancea și procurorul s-au opus, argumentând că inculpatul trebuia să se pregătească din timp. Totuși, în surprinzător dezacord cu apărătorul său, Caragiale consimte la amânare, cu condiția strictă ca inculpatul să prezinte textul tradus, legalizat de Ministerul Afacerilor Externe.
Curtea a admis cererea, o soluție criticabilă juridic, deoarece instanța fusese sesizată strict pe calomnia cu Kemeny, iar acuzația cu Tolstoi ar fi necesitat un nou proces. Acordul lui Caragiale părea o eroare juridică, dar motivul a fost explicat magistral de Delavrancea în pledoaria sa, dezvăluind strategia zdrobirii totale a adversarului:
„De această nouă calomnie, nu ne-am plâns justiției. Am putea să trecem peste noua dovadă de perversitate și să ne oprim numai la primele articole publicate de Revista literară. Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzațiunile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce veți pronunța să fie întemeiată nu atât pe imprudența evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare”.
Caragiale a câștigat procesul, dar a pierdut liniștea. Deși justiția i-a dat dreptate, acest episod a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii sale față de viața publică dâmbovițeană, contribuind decisiv la hotărârea sa de a părăsi țara doi ani mai târziu, plecând la Berlin. Victoria juridică nu vindecă întotdeauna dezgustul sufletesc.
