În salonul vilei din Berlin, degetele pianistei Cella Delavrancea zburau pe clape. Studia o sonată de Schumann, o piesă „dramatică și grea”. Era o dimineață de iunie ca oricare alta. Maestrul Caragiale, gazda sa, întârzia să apară pentru a-și savura cafeaua și momentul muzical, o fugă de Bach. Dar în acea dimineață, rutina s-a frânt.
O liniște nefirească învăluia casa. Apoi, dintr-o dată, realitatea a explodat. Un țipăt ascuțit, venit dinspre dormitorul scriitorului, „a sfâșiat fiorul melodic”. Tensiunea mocnită sub aparența calmului tocmai se dezlănțuise.
Exilul de la Berlin: liniște aparentă, furtună interioară
De ce Berlin? După ce cochetase cu ideea de a se stabili la Brașov, Sibiu sau Cluj, Caragiale alesese capitala Germaniei. Îl atrăgeau clima, ordinea și curățenia, un refugiu departe de „atâtea și atâtea ofense, mâhniri și amărăciuni” din țară. În anul 1905, și-a mutat definitiv familia, căutând limanul ocrotitor unde să-și poată continua opera.
Însă liniștea exterioară ascundea un dor de casă mistuitor. Scriitorul se cufunda într-o corespondență intensă cu prietenii din România și lucra febril la ceea ce trebuia să fie capodopera sa finală: piesa „Titirca, Sotirescu & C-ia”, o continuare a universului din „O scrisoare pierdută”. Presiunea era imensă.
Cum a murit I.L. Caragiale, după o noapte cu 80 de ţigări
Noaptea de dinaintea morții sale a fost un maraton de nesomn, scrum și neliniște. Un detaliu, consemnat ulterior, aruncă o lumină crudă asupra chinului său interior: fumase peste 80 de țigări. Un gest de automistuire, o încercare disperată de a calma o furtună pe care n-o mai putea stăpâni.
Fiecare țigară aprinsă era, probabil, un gând spre piesa neterminată, o amintire din țara lăsată în urmă, o frustrare adâncă. Zorii zilei de 9/22 iunie 1912 l-au găsit epuizat.
Cele 80 de țigări nu sunt doar un detaliu pentru biografi. Sunt un manifest al epuizării. În limbajul de astăzi, am numi asta burnout în forma sa cea mai severă. Fiecare fum tras nu era un moment de plăcere, ci o încercare disperată de a amâna confruntarea cu pagina goală, cu presiunea propriei legende și cu izolarea exilului.
Este drama creatorului care, deși înconjurat de artă – muzica lui Bach și Schumann reverbera prin pereți – se simte complet singur în fața monstrului interior al îndoielii. Acest detaliu transformă un gigant al literaturii într-un om sfâșietor de vulnerabil, unul cu care oricine a simțit vreodată greutatea unei așteptări poate empatiza.
„Îngrozită, soția lui îl privea”
Mărturia directă a Cellei Delavrancea, martora auditivă a tragediei, este cea care dă fiori și astăzi. După ce a auzit țipătul, a fugit spre dormitorul maestrului. Ușa era deschisă, dezvăluind o scenă împietrită în timp.
„El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat. Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate?”, a povestit Cella Delavrancea.
În acea clipă, dramaturgul devenise el însuși un personaj într-o dramă tăcută și absolută. Geniul fusese redus la tăcere.
Cinci luni mai târziu, trupul său era repatriat și depus la cimitirul Bellu din București. Sicriul a urmat același traseu pe care, cu 23 de ani în urmă, îl străbătuse și Eminescu în ultimul său drum. Două genii ale literaturii române, unite de un destin tragic și de o fragilitate profund umană.
Astfel, ultima dimineață a lui Caragiale nu este doar o filă de istorie literară. Este o lecție despre costul uman al geniului și o dovadă brutală că, în spatele fiecărei capodopere, se află o ființă umană cu luptele, fricile și, în final, limitele sale.
