Era un ger de decembrie în portul Constanța, 1941. Pe chei, un barcaz pescăresc vechi, botezat Struma, promitea imposibilul: salvarea. Pentru cei 769 de pasageri evrei care se înghesuiau la bord, nava era ultima speranță de a fugi de oroarea Holocaustului. Nu știau însă că biletul lor spre Palestina era, de fapt, o condamnare la moarte, semnată nu de un singur inamic, ci de indiferența calculată a unei lumi întregi. Aceasta nu este doar povestea unei scufundări, ci cronica modului în care birocrația și frica pot ucide la fel de sigur ca o torpilă.
Ultima speranță pleacă din Constanța
Struma nu era o navă de pasageri. Era o ambarcațiune precară, deținută de armatori greci și navigând sub un pavilion de complezență panamez, complet nepregătită pentru o asemenea călătorie. Fără medic la bord și fără ofițer radiotelegrafist, plecarea din 12 decembrie 1941 stătea sub semnul improvizației disperate.
În mod ironic, un raport oficial al Căpităniei Portului Constanța, întocmit după o verificare făcută în prezența autorităților române și germane, concluziona sec: „S-a găsit perfectă ordine după care s-a dat plecarea vasului”. Această declarație oficială masca o realitate brutală, pe care pasagerii o simțeau deja pe pielea lor.
Procesul de îmbarcare a fost o prefață a coșmarului ce avea să vină. David Stoliar, singurul om care a supraviețuit tragediei, și-a amintit cu o claritate dureroasă tratamentul la care au fost supuși pe pământ românesc: „Banii, bijuteriile și alte lucruri au fost luate de vameși, care s-au purtat cu noi dur, neprietenoși. (…) Nu puteam lua cu noi decât un singur geamantan care să nu cântărească mai mult de 10 kg. Tot ce era în plus trebuia lăsat pe mal.”
Aceste cuvinte nu descriu doar un control vamal. Ele sunt dovada unui proces de dezumanizare, în care refugiații au fost deposedați nu doar de bunuri, ci și de demnitate, înainte de a fi împinși pe o navă a nimănui.
Prinși în capcana indiferenței la Istanbul
După doar câteva zile pe mare, motorul navei a cedat. Struma a ajuns cu greu în apropiere de Istanbul, în portul Büyükdere, unde a fost imediat plasată în carantină de autoritățile turce. Aici, speranța a început să moară lent, timp de peste două luni.
Pasagerii au devenit pioni într-un joc diplomatic cinic. Majoritatea nu aveau vize de intrare în Palestina, iar Marea Britanie, puterea mandatară, refuza categoric să le permită accesul. Turcia, la rândul ei, se temea să nu fie nevoită să le ofere azil politic și a interzis orice debarcare. Nava Struma a devenit o închisoare plutitoare, ancorată între indiferența turcă și refuzul britanic.
Abandon în larg și lovitura fatală
Pe 23 februarie 1942, răbdarea guvernului turc a ajuns la final. În ciuda problemelor tehnice evidente, Struma a fost trasă în larg de un remorcher și abandonată în Marea Neagră, la aproximativ 5 mile de țărm, cu motorul nefuncțional și fără provizii.
În dimineața următoare, pe 24 februarie, s-a produs inevitabilul. Submarinul sovietic Щ-213 (SC-213), având ordin să torpileze orice navă neutră pentru a bloca rutele de aprovizionare către Axă, a lovit Struma. Explozia a fost devastatoare. Nava s-a scufundat în câteva minute, luând cu ea viețile a peste 760 de bărbați, femei și copii.
Vina împărțită: o tragedie a deciziilor, nu a sorții
Scufundarea navei Struma nu a fost un simplu accident de război. A fost punctul culminant al unui lanț de decizii inumane, o tragedie cu responsabilități multiple, așa cum a concluzionat și dr. Iaacov Geller, profesor la Universitatea Bar Ilan: „Se poate spune că la această tragedie și-au dat concursul trei țări: Uniunea Sovietică, prin torpilarea navei, Turcia și Marea Britanie.”
- Uniunea Sovietică poartă vina militară directă pentru scufundare.
- Turcia este vinovată pentru că a refuzat să acorde azil temporar și a împins deliberat o navă nefuncțională, plină de oameni, înapoi pe o mare ostilă.
- Marea Britanie poartă o responsabilitate morală zdrobitoare pentru refuzul categoric de a deschide porțile Palestinei, pecetluind astfel soarta pasagerilor. Când, în cele din urmă, a acceptat un număr infim de vize, era deja prea târziu.
Epava navei, descoperită în urmă cu două decenii la 80 de metri adâncime, stă mărturie tăcută a celui mai mare dezastru maritim civil din Al Doilea Război Mondial – o dovadă teribilă că, uneori, cel mai periculos dușman nu este ura, ci indiferența.
Mai presus de torpilă și de motorul defect, Struma a fost scufundată de o armă mult mai subtilă, dar la fel de letală: birocrația. Fiecare ștampilă refuzată, fiecare telegramă diplomatică trimisă cu întârziere, fiecare regulament invocat pentru a bloca accesul a fost un cui bătut în sicriul celor peste 760 de oameni.
Tragedia lor ne arată că indiferența, atunci când este înarmată cu proceduri oficiale și legi inflexibile, nu mai este o slăbiciune pasivă, ci devine o formă activă și teribilă de agresiune. Aceasta este poate cea mai rece și mai actuală lecție a navei Struma: monștrii nu poartă întotdeauna uniformă militară; uneori, ei se ascund în spatele unui ghișeu și a unui dosar.
