Scufundarea Titanicului: naufragiul vasului pe care „nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda”

Scufundarea Titanicului reprezintă, fără îndoială, cel mai cunoscut dezastru maritim din istorie. Totuși, dincolo de detaliile larg cunoscute, această tragedie ascunde povești mai puțin dezvăluite, dar la fel de fascinante.

Puțini sunt cei care nu cunosc măcar în linii mari povestea Titanicului – o cronică despre ambiția omenească de a construi „nava imposibil de scufundat” (sau vasul pe care „nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda”) și ironia dură a naturii, întruchipată de un aisberg care a distrus-o în călătoria inaugurală.

Filmul omonim al lui James Cameron din anul 1997 a cimentat această poveste în memoria colectivă, fiind timp de mulți ani cel mai profitabil film din istorie. Cei care l-au văzut au fost, probabil, impresionați de cantitatea enormă de detalii istorice pe care Cameron le-a inclus, de la replici fidele până la momente ale tragediei despre care puțini aveau să știe.^[sursa]

Titanic și sora sa, nava Olympic

În primii ani ai secolului XX, călătoriile pe mare erau esențiale pentru transportul transcontinental al mărfurilor, imigranților și pasagerilor, iar pacheboturile tot mai mari deveniseră simboluri ale avansului tehnologic și economic.

În anul 1911, clasa Olympic, o serie de trei nave uriașe, a lansat la apă prima navă – Olympic, devenind, la vremea respectivă, cea mai mare navă construită vreodată. Titanicul, al doilea din această serie, a fost finalizat după ce Olympic fusese deja testată, iar unele îmbunătățiri au fost integrate în structura sa, transformându-l în cea mai mare navă de pe ocean.

Se credea la acea vreme că tehnologia avansată și designul inovator făceau aceste nave imposibil de scufundat. Această ipoteză părea confirmată pe 20 septembrie 1911, când Olympic a fost lovită de crucișătorul HMS Hawke al Marinei Regale, o navă cu o proră special proiectată pentru a scufunda alte nave. Cu toate acestea, sistemele avansate de siguranță și designul Olympic au prevenit un dezastru major, întărind încrederea în indestructibilitatea acestor pacheboturi.

Scufundarea Titanicului

Ironia tragică a „invincibilității” avea însă să se dovedească fatală. În dimineața zilei de 10 aprilie 1912, Titanicul a pornit din Southampton spre New York, dar nu avea să își atingă niciodată destinația. Pe 14 aprilie, la câteva minute înainte de miezul nopții, Titanicul a lovit un aisberg și s-a scufundat în Atlantic în primele ore ale zilei următoare, rezultând decesul a 1.635 de persoane și marcând cel mai mortal naufragiu din istoria acelor timpuri.

Cu toate că astăzi pare greu de înțeles, Titanicul nu era echipat cu suficiente bărci de salvare. Deși proiectul prevedea până la 64 de bărci, la bord se aflau doar 20, suficiente pentru doar 1.178 de persoane. Astfel, din cei aproximativ 2.224 de pasageri și membri ai echipajului, doar 710 au reușit să supraviețuiască.

Această aparentă neglijență avea însă o explicație: la începutul secolului XX, traficul oceanic era suficient de intens încât se presupunea că o navă aflată în dificultate va fi rapid asistată de alte nave din apropiere. De asemenea, încrederea excesivă în tehnologia vremii ducea la ideea că aceste pacheboturi nu se puteau scufunda rapid, astfel că bărcile erau menite să transporte oamenii între nave, nu să-i protejeze de moarte.

„Femeile și copiii mai întâi!”: Ordinele care au conturat dezastrul

Imediat după miezul nopții, căpitanul Edward Smith a ordonat echipajului să pregătească bărcile de salvare pentru evacuare. Însă, în ciuda intenției nobile, o serie de dificultăți logistice au încetinit eforturile de salvare.

Prova navei era deja inundată, iar cazanul din față elibera un șuierat asurzitor de aburi, îngreunând comunicarea dintre membrii echipajului. Mai mult, în ciuda pericolului iminent, mulți pasageri erau sceptici, convinși de reputația navei „imposibil de scufundat”. Chiar și treziți și invitați să meargă la bărcile de salvare, aceștia preferau să rămână în interior, considerând că sunt mai în siguranță pe Titanic decât în bărcile de salvare expuse apei reci.

Echipajul s-a confruntat și cu o altă problemă: personalul nu fusese instruit adecvat pentru procedurile de evacuare, ceea ce a dus la lansarea incompletă și tardivă a bărcilor, adesea doar la o treime din capacitate. În mijlocul confuziei, a fost dat faimosul ordin „Femeile și copiii mai întâi!”. Însă interpretările au variat.

La babord, ofițerul secund Charles Lightoller a urcat la bordul bărcilor doar femei și copii, trimițându-le goale dacă nu erau suficienți pasageri, urmând să se întoarcă mai târziu pentru bărbați. La tribord, ofițerul William Murdoch a permis bărbaților să ocupe locurile libere după ce femeile și copiii erau deja îmbarcați. Această neînțelegere a însemnat că, în funcție de partea navei pe care se aflau, șansele de supraviețuire ale bărbaților variau dramatic.

Povești de pe punte: ultimele momente

Grație numărului mare de supraviețuitori și relatărilor lor, au apărut numeroase povești despre ultimele momente dramatice de pe Titanic. Unele dintre aceste povești au fost incluse în filmul lui James Cameron din anul 1997, deși granița dintre ficțiune și realitate nu este întotdeauna clară pentru spectatori.

Una dintre cele mai emoționante istorii este cea a soților Isidor și Ida Straus. Pasageri la clasa întâi, Isidor, în vârstă de 67 de ani, a refuzat categoric un loc în bărcile de salvare, preferând să cedeze locul altor femei și copii. Când i s-a cerut ca Ida să plece fără el, aceasta a răspuns ferm: „Nu mă voi despărți de soțul meu. Așa cum am trăit, așa vom muri – împreună”. Aceasta i-a dat haina de blană servitoarei și a rămas alături de Isidor; cei doi au fost văzuți pentru ultima dată plimbându-se pe punte, braț la braț.

Acest moment de iubire și devotament a fost portretizat în film, cuplul fiind arătat ținându-se în brațe în pat, în timp ce apa inunda încăperea. Muzica a fost, de asemenea, un element marcant al scenei finale din film, însă mărturiile supraviețuitorilor sunt ambigue cu privire la melodia cântată de orchestră pe măsură ce nava se scufunda. Unii spun că era un vals, în timp ce alții afirmă că imnul „Nearer, My God, to Thee” a fost ultima piesă – alegere care a fost în cele din urmă adoptată și în film.

Brutarul care a înfruntat Atlanticul: povestea lui Charles Joughin

Printre poveștile de curaj și tenacitate din tragedia Titanicului, istoria brutarului șef Charles Joughin rămâne una dintre cele mai uimitoare. În momentele de panică, Charles a primit ordinul de a-și trimite echipa să transporte provizii de pâine la bărcile de salvare, iar apoi s-a dedicat direct evacuării femeilor și copiilor. Când pasagerii ezitau să părăsească nava, convinși de reputația ei de „nescufundabilă”, soluția lui Charles a fost una directă: îi ridica și îi arunca fizic în bărcile de salvare, fără a le lăsa timp de protest.

Deși fusese desemnat să conducă o barcă de salvare, Charles a decis să lase echipajul de acolo să se descurce singur și, în schimb, s-a întors sub punte pentru a bea un „strop” de whiskey, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. Atunci când a revenit, toate bărcile de salvare plecaseră deja, iar el a început să arunce în ocean zeci de șezlonguri, sperând că acestea ar putea servi drept colaci de salvare pentru cei care mai rămâneau pe navă.

În acest timp, nava a început să se rupă în două, pregătindu-se pentru scufundarea finală. Charles s-a cățărat pe balustradă până la vârful pupei, unde a rămas, o scenă redată fidel și în filmul lui James Cameron, când Jack și Rose se agață de balustradă și îl zăresc pe brutar lângă ei. Într-un moment uimitor de curaj și noroc, Charles a sărit în apă chiar în timp ce nava se scufunda complet, reușind să rămână la suprafață.

În mod normal, într-o apă atât de rece precum erau apele Atlanticului la acea vreme, hipotermia se instalează după 15 minute, iar supraviețuirea peste o jumătate de oră devine aproape imposibilă. Charles a sfidat însă orice probabilitate: alcoolul băut i-a încălzit corpul suficient cât să rămână în viață aproape două ore, până când a fost observat de un alt supraviețuitor aflat pe o barcă răsturnată. Acesta l-a tras pe Charles parțial din apă până la sosirea echipei de salvare, iar el a supraviețuit, alegându-se doar cu o ușoară umflare a picioarelor, sfidând astfel unul dintre cele mai mari pericole ale Atlanticului înghețat.

Deși povestea Titanicului include multe momente și personaje mai puțin cunoscute, regizorul James Cameron a inclus în film detalii uimitor de exacte din relatările supraviețuitorilor, cum ar fi povestea lui Joughin, fără a atrage însă prea mult atenția asupra lor. Astfel, spectatorii care urmăresc cu atenție filmul pot surprinde scene inspirate direct din realitate, precum momentele descrise mai sus. Așa că, la următoarea vizionare, merită să încercați să recunoașteți aceste detalii și povești impresionante care aduc mai multă profunzime acestui tragic naufragiu.