Septembrie 1592. Pe patul de moarte, un dramaturg londonez respectat, Robert Greene, își așterne pe hârtie ultimele cuvinte. Nu sunt regrete pioase, ci o explozie de venin profesional. Într-un pamflet intitulat Umorul lui Greene, cumpărat cu un milion de pocăințe, el lansează un atac furibund asupra actorilor vremii. Unul dintre ei, însă, este vizat în mod special.
„…căci există un corb îngâmfat, frumos cu penele noastre, care, cu inima de tigru ascunsă sub pielea unui actor, se crede la fel de capabil să pompeze versuri goale ca cei mai buni dintre voi; și, fiind un absolut Johannes fac totum [un om bun la toate], se crede singurul Shake-scene din țară.”, spunea Greene.
Acesta este momentul în care William Shakespeare intră oficial în istorie: nu printr-o cronică laudativă, ci printr-un atac brutal. Insulta lui Greene, care parodiază un vers din piesa Henric al VI-lea a lui Shakespeare, îl acuză pe acesta că este un actor parvenit care fură stilul și versurile dramaturgilor educați. Dar, făcând asta, deschide o întrebare care ne bântuie și astăzi: cine era acest om și de unde, mai exact, a apărut?
Cei 7 ani de tăcere ai lui William Shakespeare
Înainte de acest atac din 1592, ultima oară când putem plasa cu certitudine un ac pe harta vieții lui Shakespeare este în Stratford, pe 2 februarie 1585, la botezul gemenilor săi, Hamnet și Judith. Apoi, tăcere. Timp de șapte ani, el dispare aproape complet din documentele oficiale.
Această perioadă, cunoscută drept „anii pierduți”, este una dintre cele mai mari enigme ale literaturii. O astfel de lipsă de informații nu este, totuși, complet neobișnuită pentru acea epocă. Chiar și despre contemporanul său, Christopher Marlowe, știm foarte puține lucruri în afara anilor de studiu. După cum spunea istoricul A.L. Rowse, surpriza nu este că știm atât de puține despre Shakespeare, ci că știm măcar ceva.
Cu toate acestea, frustrarea rămâne. Cum a ajuns fiul unui fabricant de mănuși din provincie, fără educație universitară, să devină o forță pe scena teatrală din Londra? Ce l-a transformat? Pe scurt, cum a devenit Shakespeare, Shakespeare?
Teorii, zvonuri și fărâme de adevăr
De-a lungul secolelor, istoricii și amatorii au încercat să umple acest gol cu teorii care variază de la plauzibil la pură fantezie.
- Hoțul de cerbi: o legendă populară spune că a fugit la Londra pentru a scăpa de pedeapsa pentru braconaj pe moșia unui nobil local, Sir Thomas Lucy. Este o poveste bună, dar fără nicio dovadă reală;
- Funcționarul juridic: o altă teorie, bazată pe cunoștințele sale juridice din piese, sugerează că ar fi lucrat ca scrib pentru un avocat. Din nou, nicio hârtie nu a supraviețuit pentru a o confirma;
- Călătorul în Italia: unii au sugerat că și-a petrecut acești ani călătorind în Italia, sursa de inspirație pentru multe dintre piesele sale. O idee romantică, dar pur speculativă.
Există, totuși, câteva piste mai serioase, deși fiecare are propriile probleme.
Shakespeare, profesorul de la țară?
Anticarul John Aubrey scria în 1680 că, potrivit unor zvonuri, Shakespeare „în tinerețe fusese învățător la țară”. Imaginea este seducătoare. Explică erudiția sa și referințele constante la pedagogie. Dar aici, dovezile devin subțiri.
Relatarea lui Aubrey era bazată pe bârfe auzite la a doua sau a treia mână, la aproape un secol după evenimente, după cum arată BBC. Mai mult, dacă ar fi fost profesor, de ce niciun fost elev nu s-a lăudat vreodată că a fost învățat de marele Shakespeare?
În inima tipografiei: cea mai plauzibilă pistă?
O teorie mult mai solidă îl leagă de prietenul său din Stratford, Richard Field. Acesta deținea una dintre cele mai bune tipografii din Londra. Field a fost cel care a publicat primele poeme ale lui Shakespeare, Venus și Adonis (1593) și Răpirea Lucreției (1594). Dacă Shakespeare ar fi lucrat pentru Field în anii pierduți, acest lucru ar explica multe:
- Accesul la cunoaștere: ar fi avut acces nelimitat la cărți rare și importante, precum traducerile lui Plutarh și Ovidiu, surse esențiale pentru piesele sale;
- Înțelegerea tiparului: cunoștințele sale tehnice despre procesul de tipărire, evidente în operele sale, ar avea o explicație directă.
Această teorie explică „cum” a învățat, dar nu și „de ce” era în Londra sau cum se întreținea. Era un angajat sau doar un prieten care stătea pe capul lui Field? Misterul persistă.
Misteriosul „William Shakeshafte”
O altă pistă duce în Lancashire, în casa catolică a lui Alexander Hoghton. Testamentul acestuia din 1581 menționează un servitor și artist pe nume „William Shakeshafte”, lăsând instrucțiuni ca acesta să fie transferat, împreună cu instrumente și costume de teatru, în grija unui alt nobil. Numele este asemănător, iar legătura cu teatrul este directă.
Dar „Shakeshafte” era un nume comun în acea regiune. Este foarte posibil să fi fost un artist complet diferit, în timp ce adevăratul Shakespeare își căuta drumul în altă parte.
Ce înseamnă, de fapt, această incertitudine?
Deci, ce a făcut Shakespeare în anii pierduți? S-a alăturat unei trupe de actori, cum ar fi Queen’s Men, când aceștia au trecut prin Stratford în 1587? Pare puțin probabil ca o companie renumită să fi recrutat un necunoscut.
Adevărul este că, în absența unei descoperiri miraculoase, probabil nu vom ști niciodată cu certitudine.
Dar poate că tocmai aceasta este lecția. Ne-am obișnuit să credem că geniul urmează o traiectorie clară, o ascensiune vizibilă. Povestea lui Shakespeare ne arată contrariul. Ne obligă să acceptăm că măreția se poate naște din tăcere, din perioade de acumulare invizibilă, din ani care, pentru lumea exterioară, par „pierduți”.
Lipsa de cunoștințe ne forțează să privim mai atent la singura dovadă pe care o avem: opera sa. Tocmai pentru că nu putem explica logic cum a devenit Shakespeare, nu avem altă opțiune decât să ne minunăm de saltul pe care l-a făcut. Și poate, în propriile noastre momente de incertitudine, să ne amintim că și cea mai strălucitoare stea a avut o perioadă în care a fost doar o nebuloasă de potențial, ascunsă în întuneric.
