Noiembrie, 1784. Zidurile reci ale Castelului Corvinilor nu adăposteau doar nobilii refugiați de pe valea Streiului, ci și suflarea a 115 oameni care își așteptau sfârșitul sub amenințarea execuției iminente.
Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan fusese înfrântă la Deva, iar setea de răzbunare a nobilimii transilvănene atingea cote paroxistice. Pentru cei închiși în Hunedoara, sentința era deja scrisă în privirile torționarilor lor: moartea.
Ceea ce pare la prima vedere un miracol a fost, în realitate, rezultatul unei coliziuni fascinante între birocrația imperială, politica de stat a lui Iosif al II-lea și o bizară lipsă de echipament a călăului.
O cursă contra cronometru: când foamea învinge furia
Pe 9 noiembrie 1784, tensiunea din castel era insuportabilă. Documentele de arhivă, analizate recent de specialiștii Muzeului Castelul Corvinilor, scot la iveală o criză logistică severă care a dictat, ironic, ritmul justiției. Asesorul Váradi Moise îi scria disperat vicecomitelui Ioan Zejk: avem 97 de prizonieri (numărul avea să crească rapid la 115) aduși din Batiz și Cinciș.
Motivul pentru care nobilii cereau o judecată „numaidecât”? Unul surprinzător de banal, care trădează lipsa de pregătire a cetății pentru un astfel de volum de prizonieri: nu mai existau provizii pentru a-i hrăni. Acești oameni erau acuzați că ar fi adepți ai misteriosului Salis, presupus sfetnic de taină al lui Horea, și că ar fi comis acte care justificau aplicarea imediată a legii militare. În acel moment, birocrația a devenit, neintenționat, primul scut al rebelilor.
Pragmatismul imperial vs. Răzbunarea feudală
În timp ce nobilimea locală, orbită de dorința de a-și recupera privilegiile, cerea capete tăiate, administratorul domeniului Hunedoarei, Iosif Leithner, privea situația prin prisma ordinii publice. Într-o scrisoare trimisă Tablei comitatului, acesta a lansat un avertisment ce subliniază o înțelegere profundă a psihologiei maselor: „Nu ar fi bine ca răsculații să fie executați în grabă, ca nu cumva iobagii domeniului, care până acum au rămas liniștiți, să se revolte și ei văzând vărsarea de sânge.”
Leithner nu era doar un funcționar prudent; el era exponentul unei noi mentalități imperiale. Iosif al II-lea, „împăratul filozof”, dorea un stat guvernat de reguli, nu de impulsurile feudale. Conflictul dintre nobilimea vindicativă și administrația care căuta stabilitatea a creat exact acea fisură prin care cei 115 prizonieri aveau să scape.
Absurdul salvator: rebelii lui Horea, Cloșca și Crișan au fost eliberați de călăul fără paloș
Momentul culminant al acestei drame s-a consumat pe 12 noiembrie 1784, odată cu intervenția colonelului Karp. Acesta a luat o decizie care a șocat elitele locale: i-a eliberat pe toți.
Motivul oficial a fost „interesul liniștii publice”, dar rapoartele militare oficiale dezvăluie un detaliu grotesc și tehnic care a cântărit greu. Nobilii doreau decapitarea prizonierilor, însă călăul adus la castel nu avea paloș (sabia de execuție oficială). Planul nobililor era să folosească o secure obișnuită, o metodă considerată degradantă și extrem de violentă chiar și pentru acele vremuri.
Karp, un militar de carieră care înțelegea politica imaginii imperiale, a realizat dezastrul: o execuție „neprofesionistă” ar fi transformat prizonierii în martiri și ar fi incendiat satele din jur. Pentru colonel, lipsa unei arme adecvate a fost pretextul perfect pentru a pune capăt măcelului planificat.
O lecție despre putere și rațiune
În loc să sfârșească sub secure, cei 115 țărani s-au întors la casele lor doar cu o „dojană”. Această pagină de istorie, confirmată de corespondența oficială a comitatului păstrată în arhivele Hunedoarei, ne arată o față nevăzută a anului 1784.
Nu a fost vorba doar de noroc, ci de o convergență de factori: o armată imperială care prefera ordinea în locul haosului, un administrator care se temea de contagiunea revoltei și, în final, o bizară deficiență logistică. Supraviețuirea acestor oameni rămâne o dovadă că, uneori, viața este protejată nu de legi mărețe, ci de micile erori și marile temeri ale celor care dețin puterea.
