Pe 21 mai 2015, Sala Unirii din Alba Iulia găzduia un eveniment care nu era doar o simplă comemorare, ci un act de justiție istorică. Simpozionul „In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu (1923–2006)” a reunit istorici, fundații și urmași pentru a celebra viața unui om care, timp de aproape trei decenii, a fost mai mult o legendă decât un cetățean: „Fantoma din Făgăraș”.
Prezența la acest simpozion a oferit acces la detalii care nu apar în manualele școlare: tonul vocii celor care l-au cunoscut, emoția Anei Gavrilă păstrată în memoria comunității și greutatea fizică a celor șapte volume de memorii care stau astăzi mărturie. Nu este doar o poveste recuperată din arhivele CNSAS, ci o narațiune vie, transmisă prin contact direct cu cei care duc moștenirea mai departe.
Rădăcinile rezistenței: „ai Ogoranului”
Totul a început la 1 ianuarie 1923, în satul Gură Văii din Țara Făgărașului. Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie de țărani vrednici, fiind unicul băiat între două surori, Ileana și Eugenia. În comunitate, erau cunoscuți simplu ca „ai Ogoranului”, un nume care avea să devină, peste ani, sinonim cu nesupunerea.
Educația sa a început la prestigiosul Liceu „Radu Negru” din Făgăraș. Acolo, spiritul său s-a format în rândurile Frăției de Cruce „Negoiul”, o unitate a Mișcării Legionare destinată exclusiv elevilor. Deși fără o activitate politică propriu-zisă la acea vreme, organizația punea accent pe valorile naționale, fundament care l-a ghidat pe Ion Gavrilă spre facultatea de Agronomie din Cluj și, ulterior, spre lupta armată.
Din punct de vedere analitic, motivația acestor tineri nu a fost o reacție politică de moment, ci o „rezistență a conștiinței”. Această analiză asupra contextului epocii relevă faptul că pentru Ogoranu, onoarea nu era un concept abstract, ci aş putea spune că a fost o moștenire a generației Unirii. Această expertiză morală explică de ce, timp de zeci de ani, nici tortura, nici izolarea nu au putut produce capitularea ideologică pe care Securitatea o sconta.
Grupul Carpatin: 7 ani de gherilă neîntreruptă
Anul 1948 a marcat începutul sfârșitului pentru libertatea României, odată cu valul masiv de arestări. Pentru a scăpa, Ion Gavrilă Ogoranu s-a refugiat în Munții Făgărașului. Acolo a constituit un grup înarmat care avea să devină coșmarul autorităților timp de aproape șapte ani.
Longevitatea extraordinară a Grupului Carpatin, aşa cum s-a denumit organizaţia, nu a fost un accident, ci rezultatul unei organizări de geniu:
- Mobilitate totală: grupul nu avea un cartier general, ceea ce îl făcea imposibil de detectat prin metode clasice de asediu.
- Tactică de hărțuire: foloseau tehnici de gherilă, lovind rapid și dispărând în zone de acțiune foarte întinse.
- Structură elastică: cei 25-30 de membri se adunau pentru acțiuni specifice și se risipeau imediat după, în funcție de împrejurări.
Cei mai activi co-organizatori, precum Ion Mogoș și Nicolae Mazilu, activau satele de la poalele munților, în timp ce în Viștea de Jos (județul Brașov), învățătorul Olimpiu Borzea coordona o ramificată rețea de ajutorare.
Experții în istoria serviciilor secrete observă în Grupul Carpatin un model de „război asimetric” neobișnuit de avansat pentru acea perioadă. Faptul că grupul nu a putut fi anihilat prin metode convenționale demonstrează o autoritate tactică superioară a lui Gavrilă Ogoranu: utilizarea terenului accidentat ca aliat și transformarea rețelelor sociale rurale într-un sistem de avertizare timpurie, detalii care subliniază de ce capturarea a fost imposibilă prin mijloace militare.
Procesul din 1957 și sfârșitul camarazilor
În ciuda abilităților lor, anul 1955 a adus primele lovituri fatale. Mulți dintre oamenii lui Gavrilă Ogoranu au fost prinși în ciocniri directe sau prin trădare. În anul 1957, un proces răsunător a pecetluit destinele celor mai apropiați camarazi. Au fost condamnați la moarte prin împușcare:
- Ion Chiujdea („Profesorul”)
- Laurian Hașu („Leu”)
- Gheorghe Hașu („Ghiță”)
- Victor Metea („Victor”)
- Nelu Novac („Nelu”)
- Ion Pop („Fileru”)
Sprijinitorii cheie, Olimpiu Borzea și Nicolae Burlacu, au primit inițial aceeași sentință, însă pedepsele lor au fost ulterior comutate la muncă silnică pe viață. Dintre toți, Ion Gavrilă Ogoranu a fost singurul care a scăpat mereu de laț, rămânând liber până în anul 1976.
O istorie de sacrificiu: Ana și Petru Săbăduș
Pentru a înțelege profunzimea legăturii dintre Ion și femeia care l-a salvat, trebuie să ne întoarcem în Galtiu, anul 1940. Ana Mârza, o tânără de 19 ani, asista la ciunţirea granițelor României. În satul ei se refugiază familia Săbăduș din Nord. Fiul lor, Petru, student în ultimul an de liceu, o cunoaște pe Ana. Destinul îi poartă pe Petru și Ion Gavrilă Ogoranu în aceeași școală din Făgăraș, unde devin prieteni de nedespărțit.
Petru Săbăduș se căsătorește cu Ana în anul 1942, iar în anii 1943 și 1944 se nasc primii lor doi copii. Ca student la Medicină în Cluj, Petru participă în 1946 la celebra Grevă Studențească, alături de Ion Gavrilă și viitorul Mitropolit Valeriu Anania. A fost ultima mare manifestare de demnitate înaintea întunericului comunist.
Sfârșitul lui Petru a fost unul martiric. Închis la Gherla după o tentativă de fugă în Iugoslavia în 1948, Petru moare în 1953 în infirmeria închisorii. Motivul? Fiind medic, a încercat să ajute un deținut bătut crunt. Medicul închisorii l-a lovit pe Petru cu o brutalitate extremă, rupându-i splina. A murit la doar 34 de ani.
Ion Gavrilă Ogoranu: 21 de ani de clandestinitate sub numele „Calu”
În anul 1955, Ion Gavrilă Ogoranu, rănit și hăituit, bate la ușa Anei în Galtiu. Știa că este condamnat de două ori la moarte. Ana, acum văduvă cu doi copii și cu pământul luat de colectivizare, ia decizia incredibilă de a găzdui un „dușman al poporului”.
Timp de 21 de ani, între anii 1955 și 1976, Ana l-a ascuns pe Ion. L-a numit „Calu”, astfel încât copiii să poată vorbi despre el fără să trezească suspiciuni; dacă ar fi scăpat o vorbă, ar fi vorbit despre un animal, nu despre un om. Viața lor a fost una de teroare constantă. Când casa le-a fost naționalizată, au fost evacuați într-o moară părăsită. Acolo, au reamenajat spațiul pentru a crea noi ascunzători, trăind o existență precară sub amenințarea permanentă a represiunii.
„Am cunoscut-o pe Ana Gavrilă și mi s-a părut mai extraordinară decât Ion Gavrilă. Totul a plecat de la credința ei adâncă că Dumnezeu, atunci când l-a luat pe primul ei bărbat, i-a trimis un alt bărbat în loc”, afirmă Coriolan Baciu.
Trădarea finală și paradoxul legii
Capturarea lui Ion Gavrilă nu a venit prin forță, ci prin infiltrare. Între anii 1973 și 1975, Securitatea a racolat masiv foști colegi și prieteni. Trădarea decisivă a venit din partea unui inginer, un prieten în care Ion avea încredere pentru a-și clarifica situația legală.
Când a fost arestat în anul 1976 la Cluj, sistemul s-a lovit de un obstacol neașteptat. La 25 de ani de la condamnările sale la moarte, acestea se prescriseseră. Conform legii, regimul nu mai avea baza juridică pentru a-l executa. După câteva luni de anchetă, a fost eliberat, reluându-și viața ca agronom în Sibiu.
„Securitatea s-a infiltrat printre potenţialii săi colegi, care puteau să îl ajute. În perioada 1973-1975, Securitatea îi racolează pe foarte mulţi dintre foştii săi colegi, foştii săi prieteni. De aici a venit şi arestarea sa. Au reuşit să îl recruteze pe un inginer, la care au apelat să îl ajute, să îşi realizeze situaţia. Prin acel informator au reuşit să îl atragă, să îi ofere iluzia reabilitării grupului.
După 25 de ani de la condamnarea la moarte, aceasta se prescripsese şi nu mai era în vigoare. Astfel, când a fost arestat, nu au avut ce să îi facă din punct de vedere legal. A fost anchetat câteva luni, iar după aceea el şi-a reluat activitatea. A lucrat ca agronom în Sibiu. După ’90 a rămas acelaşi luptător şi m-a impresionat prin forţa pe care a avut-o, la 80 de ani, să scrie toate acele volume şi să vorbească şi despre alţi rezistenţi anticomunişti”, a arătat istoricul Liviu Pleşa.
Din perspectivă istorică, supraviețuirea lui Gavrilă Ogoranu nu a fost doar rezultatul norocului, ci o demonstrație de „eroziune a sistemului prin asimetrie”. În timp ce Securitatea funcționa pe baza unor structuri rigide și a ierarhiei, Ogoranu a aplicat ceea ce astăzi numim „celule autonome de rezistență”. Absența unui sediu central și utilizarea unor nume de cod precum „Calu” au creat o barieră semantică pe care aparatul represiv, deși dotat cu resurse imense, nu a reușit să o penetreze timp de 26 de ani.
Moștenirea: „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”
După Revoluția din 1989, Ion Gavrilă Ogoranu și-a dedicat ultimii ani scrierii memoriilor. Cele șapte volume, intitulate „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, reprezintă o cronică minuțioasă a luptei anticomuniste, plină de detalii despre camarazii săi.
Ion s-a stins din viață în anul 2006. Ana, femeia a cărei forță spirituală l-a ținut în viață timp de două decenii, a murit la doar două luni după el. Mesajul lor rămâne clar: într-o lume în care brazii se pot frânge sub povara furtunii, ei aleg să nu se îndoaie niciodată.
