În liniștea rece a dimineții de 15 iunie 1889, la ora patru, zidurile Sanatoriului de Boli Mentale al Doctorului Şuţu de pe strada Plantelor din București păstrau tăcerea unui sfârșit. Într-o celulă austeră, pe un pat metalic, Mihai Eminescu, „Luceafărul” poeziei românești, trăia ultimele sale clipe. Moartea sa nu avea să reflecte măreția operei lăsate în urmă; a fost o plecare solitară, într-un halat ponosit, departe de lumea pe care o modelase prin cuvânt.
În ciuda suferinței prelungite, despre care cercetări recente sugerează că ar fi fost accentuată de un diagnostic eronat, poetul nu a cerut mult. Cu puțin timp înainte de final, ultimele sale dorințe au fost de o simplitate dezarmantă: un pahar cu lapte și un dram de sprijin sufletesc.
Când medicul de gardă i-a întins paharul prin vizeta celulei, Mihai Eminescu a șoptit cuvintele care aveau să devină ecoul propriei sale prăbușiri fizice: „Sunt năruit”. Apoi, s-a întins pe pat și, fără zgomot, s-a stins. Cauza oficială a morții: un stop cardio-respirator. Adevărul este mult mai complex.
Ultimele cuvinte ale lui Mihai Eminescu: Testamentul din buzunarul halatului
După moartea sa, în timpul autopsiei, un gest spontan al admiratorilor a dus la o descoperire care avea să rescrie povestea ultimelor sale zile. Halatul în care murise a fost luat, iar în buzunarul său a fost găsit un obiect aparent neînsemnat: un mic carnețel. Acest carnet s-a dovedit a fi un artefact de o valoare literară și emoțională inestimabilă.
În interior nu se aflau note administrative sau gânduri incoerente, ci poezii necunoscute, nepublicate, fără titlu. Erau versuri care purtau amprenta durerii, dar și a unei uimitoare clarități, o dovadă că flacăra geniului său nu fusese stinsă. Lumea avea să afle despre această comoară abia câteva săptămâni mai târziu, grație lui Ilie Ighel Deleanu, care le-a publicat în revista Fântâna Blanduziei. În numărul din 23 iulie 1889, redactorul nota cu solemnitate: „Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc.”
„Stelele-n cer”: poemul unei lucidități cosmice
Printre aceste ultime creații se afla un poem de o frumusețe tulburătoare, căruia redactorul i-a dat titlul „Stelele-n cer”, inspirat de primul vers. Considerate a fi scrise chiar în preajma morții, poate cu doar o oră înainte, versurile contraziceau categoric teoria că Eminescu își pierduse complet capacitatea creativă.
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Aceste rânduri nu sunt plângerea unui om învins, ci meditația unui spirit care, deși captiv, contempla infinitul. Ele transpun sentimentul sfârșitului iminent, dar o fac cu o luciditate artistică intactă, o ultimă privire aruncată asupra condiției umane, a timpului și a iubirii.
„Cât o lume întreagă”: un rămas-bun pentru eternitate
Pe ultimul său drum, Mihai Eminescu a fost condus de prieteni și admiratori loiali – printre ei, nume rezonante ca Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu și Lascăr Catargiu – dar și de o mulțime de elevi și studenți. Cuvintele rostite atunci au rămas ca o mărturie a impactului său. Gheorghe Calmuschi, vorbind în numele studenților, a promis: „Îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă.”
Grigore Ventura, de la ziarul Adevărul, a completat în necrologul său: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor… lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit.”
Astfel s-a încheiat viața sa. Nu într-un triumf public, ci în tăcere și suferință. Și totuși, ultimul său gest a fost unul de creație. Chiar și în ceasul morții, cu trupul „năruit”, spiritul său a mai scris o dată poezie, lăsând în urmă nu doar o operă, ci și dovada supremă a rezistenței geniului în fața destinului.
