Teodosiu cel Mare: sfânt sau păcătos? Viaţa ultimului împărat care a condus Imperiul Roman unificat

Religia și rebeliunea definesc domnia lui Teodosiu I (sau Teodosie în unele versiuni), numit şi Teodosiu cel Mare. Ce anume a transformat domnia acestui împărat într-una dintre cele mai mari din istoria Romei?

„Analele nu consemnează un astfel de măcel într-o bătălie, cu excepția uneia, cea de la Cannae.” – Acesta a fost verdictul lui Ammianus Marcellinus, istoricul latin de la sfârșitul secolului al IV-lea, când relata despre anihilarea a zeci de mii de soldați romani pe câmpul însângerat de la Adrianopol, în anul 378 d.Hr. Nici măcar împăratul nu a scăpat.

Suferind o soartă similară cu cea a lui Decius din secolul al IV-lea, împăratul Valens a căzut pe câmpul de luptă, trupul său neputând fi recuperat în mijlocul masacrului provocat de ostrogoți și vizigoți. Dorința de glorie și zvonurile despre slăbiciunea inamicului l-au împins pe Valens să se grăbească spre dezastru. Aroganța i-a fost fatală, lăsând imperiul grav slăbit și disperat de un nou lider.

Aceasta era situația la sfârșitul anului 378. În mijlocul haosului, nu era momentul potrivit pentru o tranziție lină a puterii. Totuși, în ianuarie 379, împăratul Grațian, nepotul defunctului Valens, l-a promovat pe Teodosiu în poziția de Augustus în Est. Teodosiu cel Mare, primul din dinastia sa, avea să fondeze o linie imperială ce va influența profund cursul viitor al Imperiului Roman. Acum este privit de istorie ca unul dintre „cei mari”. Dar ce anume l-a ridicat pe Teodosiu I, ultimul om care a condus atât Imperiul de Vest, cât și pe cel de Est, la acest statut?

Povestea lui este una cu două teme majore: religia și rebeliunea. Teodosiu s-a confruntat cu ambele și a încercat să le stăpânească pe parcursul întregii sale domnii.^[sursa]

Un soldat făcut împărat: începutul carierei lui Teodosiu cel Mare

Născut la mijlocul secolului al III-lea, probabil în jurul anilor 346-347 d.Hr., originea lui Teodosiu nu părea să-l destineze pentru purpura imperială. Unele dintre cele mai dubioase surse ale antichității sugerează acest lucru. Deși s-a născut în Spania, unele relatări încearcă să mute locul nașterii sale din centrul Spaniei în Italica, un oraș din sud, aproape de Sevilla modernă.^[sursa]

Italica fusese locul de naștere al împăratului Traian, cunoscut drept „Optimus princeps” sau cel mai bun împărat, iar această încercare de a crea o legătură ideologică, deși vagă, este ușor de observat.

Totuși, tatăl său, Teodosiu cel Bătrân, a fost un ofițer militar de succes. Slujind sub împăratul Valentinian I în provinciile nordice, s-a remarcat prin restabilirea ordinii în Britania, în anul 368, când provincia se răzvrătise. Pentru succesul său, a fost numit „comes rei militaris per Britanniarum”, comandant al forțelor militare din Britania.

Theodosius cel Bătrân nu a fost singur în expediția sa. Fiul său, viitorul împărat, l-a însoțit, participând la mai multe campanii. Întoarcerea triumfală din Britania a dus la promovarea bătrânului Teodosiu ca „magister equitum praesentalis”. El a condus apoi campanii împotriva alamanilor (370-371), sarmaților din Illyria (372) și în Mauretania, în Africa de Nord (373). În timp ce tatăl său restabilea ordinea în Africa, tânărul Teodosiu a fost lăsat comandant al Illyricului, ca „dux Moesiae Primae”.

În anul 375, dezastrul a lovit familia. Împăratul Valentinian a murit brusc, aparent suferind un atac cerebral din cauza unei crize de furie în timpul unei întâlniri cu trimișii quadi. Rapid după aceasta, Teodosiu cel Bătrân a fost arestat și executat la Cartagina, fiind perceput ca o amenințare de către noii împărați, Grațian și Valentinian al II-lea.^[sursa]

Teodosiu s-a retras pentru scurt timp din viața publică, revenind în Hispania natală. Acolo s-a căsătorit și i s-a născut primul fiu, Arcadius. În anul 378, însă, s-a întors în slujba imperiului, fiind numit „magister equitum” pe frontiera dunăreană.

Un imperiu divizat: Teodosiu cel Mare, împăratul din Est

Moartea lui Valens în mijlocul masacrului de la Adrianopol a lăsat imperiul într-o criză profundă. Grațian, fiul cel mare al împăratului Valentinian I, sub comanda căruia Teodosiu cel Bătrân servise cu distincție, s-a trezit într-o situație dificilă. În anul 367 d.Hr., Grațian fusese numit Augustus, preluând controlul asupra jumătății vestice a imperiului, în timp ce Valens conducea estul.

Când vestea morții lui Valens a ajuns la el, Grațian se grăbea să-i ofere sprijin. Dar, în fața realității că un singur împărat nu putea face față presiunilor de la frontierele imperiale de pe mai multe fronturi, Grațian l-a numit pe Teodosiu, „magister equitum”, drept co-împărat. Împărțirea imperiului în sfere de influență nu era o noutate; fusese deja utilizată cu succes în timpul împăratului Dioclețian și al Tetrarhiei.

Teodosiu a beneficiat de o oarecare reconciliere politică: tatăl său a fost divinizat sub titlul de „Divus Theodosius Pater”, adică „tatăl divin, Teodosiu”.

Ca împărat în est, Teodosiu I a domnit din Constantinopol, un oraș care începuse deja să eclipseze Roma ca principal centru al puterii imperiale, mai ales după ce Constantin îl transformase în capitala sa în anul 330 d.Hr. Deși domnia lui Teodosiu a fost adesea întreruptă de războaiele ce amenințau stabilitatea imperiului, el a lăsat o amprentă de durată asupra orașului. Este cel mai strâns asociat cu Columna lui Teodosie, un monument onorific colosal care a devenit piesa centrală a noului Forum al lui Teodosiu.

Această practică de a construi spații comemorative în peisajul urban era o tradiție imperială solidă, iar modelele clasice, precum Augustus și Traian, și forumurile lor, continuau să domine centrul Romei. Cu toate acestea, chiar și aceste construcții spectaculoase păleau în comparație cu grandioasele ziduri teodosiene și Poarta de Aur, una dintre cele mai impresionante intrări în oraș.^[sursa]

Un împărat în război: Teodosiu cel Mare, goții și Magnus Maximus

Domnia lui Teodosiu I a fost marcată de conflicte militare frecvente, în special de presiunile goților, care își afirmau forța după dezastrul de la Adrianopol. Teodosiu a jucat un rol esențial în încheierea războaielor gotice, războaie care au izbucnit odată cu migrarea masivă a goților spre granițele Dunării, fugind de amenințarea hunilor. Luptele au continuat mult timp după Adrianopol, astfel încât abia în anul 380 Teodosiu a reușit să intre triumfător în Constantinopol.

Goții au fost în cele din urmă stabiliți în regiunea Panoniei, unde, în loc să fie integrați complet în statul roman, li s-a permis să păstreze un anumit grad de autonomie, cu condiția să apere granițele critice ale imperiului. Atât Grațian, cât și Teodosiu au fost implicați în aceste negocieri. Splendoarea capitalei imperiale și respectul acordat de Teodosiu liderilor goți au contribuit la încheierea favorabilă a tratativelor.

Însă războaiele nu s-au încheiat aici. În Britania, soldații lui Magnus Maximus, un general distins, probabil fost subordonat al lui Teodosiu cel Bătrân în anii 370, l-au proclamat împărat. În anul 383, Magnus l-a învins pe împăratul Grațian într-o bătălie din apropierea Parisului, forțându-l să fugă spre sud, unde a fost ucis la Lyon. După această victorie, Magnus Maximus și-a îndreptat atenția spre Italia, plănuind să-l răstoarne pe Valentinian al II-lea, un copil pe atunci.

Blocat pe câmpul de luptă, Magnus a fost adus la negocieri de către Ambrozie, influentul episcop de Milano. În anul 384, s-a ajuns la un acord: Magnus Maximus urma să fie recunoscut ca Augustus în Occident și să conducă de la Treves (actualul Trier) teritoriile din Britania, Galia, Spania și Africa de Nord. Deși a fost un uzurpator, Magnus Maximus s-a dovedit a fi un conducător capabil și un apărător fervent al creștinismului. Cu toate acestea, ambiția sa l-a pus în conflict cu Teodosiu.

În anul 387, Magnus Maximus a mărșăluit din nou împotriva lui Valentinian al II-lea, alungându-l din Milano. Împăratul refugiat a căutat sprijin la curtea lui Teodosiu. Cei doi au mobilizat împreună o armată și au lansat o contraofensivă, invadând teritoriile vestice. Bătăliile au fost costisitoare pentru Magnus Maximus, mai ales cea de la Poetovio, din anul 388, unde a suferit o înfrângere decisivă. Retras în orașul Aquileia, Magnus s-a predat, dar cererile sale de îndurare au fost ignorate. A fost executat, iar memoria sa a fost condamnată.

Eugenius și întemeierea unei dinastii imperiale

Victoria asupra lui Magnus Maximus nu a adus decât o pace temporară. Următoarea criză majoră din domnia lui Teodosiu a izbucnit în primăvara anului 392, când Valentinian al II-lea a murit în împrejurări misterioase la Vienne. Găsit spânzurat în propriile sale camere, s-a zvonit că sinuciderea sa imperială a fost, de fapt, un complot orchestrat de magister militum Arbogast, cu care Valentinian avusese conflicte serioase.

Teodosiu rămăsese singurul împărat adult supraviețuitor, dar Arbogast, fiind de origine francă, nu putea revendica titlul imperial pentru el însuși. În schimb, l-a ridicat pe Flavius Eugenius, descris de Zosimus drept „un profesor de retorică”, la rangul de împărat. Deși Eugenius era aparent creștin, domnia sa a fost marcată de încercări de a restaura tradițiile politeiste romane, ceea ce l-a pus într-un conflict deschis cu Teodosiu, un creștin devotat.

Între timp, Teodosiu își consolidase dinastia. În anul 393, l-a ridicat pe cel de-al doilea fiu al său, Honorius, la rangul de Augustus, semn că dinastia teodosiană își extindea autoritatea asupra imperiului. Eugenius nu putea fi lăsat să domnească. Confruntarea finală a avut loc în vestul Sloveniei, la bătălia de pe râul Frigidus (astăzi râul Vipava), în anul 394. În ciuda faptului că armata lui Teodosiu cel Mare nu a reușit să obțină victoria în prima zi a luptei, o aparentă intervenție divină a schimbat soarta bătăliei în ziua următoare.

Se spune că Bora, un vânt violent și imprevizibil din zona Mării Adriatice, a bătut puternic, împiedicând trupele lui Eugenius să organizeze o apărare eficientă. Deși această relatare ar putea fi o exagerare poetică a cronicarilor, vremea nefavorabilă a contribuit, cu siguranță, la impresia că bătălia a fost o manifestare a voinței divine, impunând triumful creștinismului împotriva păgânismului.

Rufinus chiar a comparat această victorie cu cea a lui Constantin la Podul Milvian în anul 312. După înfrângerea armatei lui Eugenius, acesta a fost capturat și executat, iar Arbogast, creierul loviturii, s-a sinucis la scurt timp după înfrângerea de la Frigidus.

În mijlocul acestei confruntări sângeroase, un tânăr lider gotic pe nume Alaric lupta sub comanda lui Teodosiu împotriva lui Eugenius. Ascensiunea lui Alaric va deveni evidentă mai târziu, într-o epocă în care fiul lui Teodosiu, Arcadius, va conduce imperiul.

Teodosiu Sfântul: Triumful creștinismului

Renumele de „cel Mare” al lui Teodosiu I se datorează în mare parte devotamentului său față de creștinism și impactului pe care l-a avut asupra consolidării acestei credințe în cadrul Imperiului Roman. Apărarea creștinismului a fost considerată un pilon central al moștenirii sale, victoria asupra lui Eugenius fiind percepută ca o confirmare divină a acestui angajament.

Cu toate acestea, este exagerat să spunem că războiul a fost purtat exclusiv din motive religioase. Creștinismul pe care Teodosiu îl apăra era departe de a fi o religie unificată. Dezbaterile teologice privind natura divinității lui Hristos au fost intense încă din vremea lui Constantin, iar tensiunile dintre adepții Crezului niceean și arianism erau încă vii.

Crezul de la Niceea, formulat în cadrul Conciliului de la Niceea din anul 325, susținea că Iisus, Fiul, este de aceeași substanță cu Tatăl, respingând viziunea ariană conform căreia Fiul ar fi fost inferior Tatălui. Această doctrină a fost reafirmată oficial în februarie 380 prin Edictul de la Salonic, care a declarat creștinismul niceean drept religia oficială a imperiului.

Edictul de la Salonic și condamnarea păgânismului

Emis de Teodosiu I împreună cu Grațian și Valentinian al II-lea, Edictul de la Salonic a făcut din creștinismul niceean religia oficială a Imperiului Roman. Acest edict a condamnat alte credințe, precum arianismul, și a deschis calea pentru persecutarea adepților acestor curente.

Edictul este consemnat în Codex Theodosianus, marea colecție de legi romane emise începând cu anul 312, adică de la domnia împăraților creștini. Compilată în timpul domniei lui Teodosie al II-lea și a lui Valentinian al III-lea, această lucrare juridică monumentală conține și edictele care au confirmat ortodoxia creștină, coincizând cu botezul lui Teodosiu. Grigore de Nazianz, un mare teolog creștin, a fost numit patriarh al Constantinopolului, consolidând influența creștinismului în imperiu.

În paralel cu această susținere a creștinismului, Teodosiu a luat măsuri drastice împotriva religiei păgâne. O serie de decrete emise între anii 389 și 391 au marcat sfârșitul oficial al practicilor păgâne: templele au fost închise, focul sacru de la Templul lui Vesta din Roma a fost stins, iar ordinul Virginelor Vestale a fost desființat. Numeroase locuri păgâne de mare importanță au fost distruse sau abandonate, simbolizând declinul definitiv al vechilor tradiții religioase romane.

Teodosiu Păcătosul: Masacrul din Salonic

Orașul Thessaloniki, cunoscut astăzi sub numele de Salonic, a rămas în istorie nu doar pentru triumful lui Teodosiu, ci și pentru cel mai întunecat episod al domniei sale. În anul 390, Salonic a devenit scena unui masacru brutal, care a avut loc ca răspuns la o revoltă locală.

Conflictele au început când comandantul garnizoanei locale, Butheric, un general de origine gotică, a fost linșat de populația furioasă după ce arestase un călăreț popular în rândul cetățenilor. Revolta împotriva autorităților a escaladat, iar Teodosiu, determinat să restabilească ordinea și să pedepsească insolența locuitorilor, a ordonat o răzbunare sângeroasă. Soldații imperiali au atacat cetățenii adunați în hipodromul din Salonic, ucigând aproximativ 7.000 de persoane în doar trei ore, inclusiv femei și copii.

Theodoret, un teolog al secolului al V-lea, a descris evenimentul în lucrarea sa Historia ecclesiastica (5.17), oferind una dintre cele mai vii relatări: „Împăratul s-a aprins de mânie când a aflat vestea și nu a mai putut să-și stăpânească patimile… Mulțimi de oameni au fost secerați ca spicele în vremea secerișului.”

Deși acest episod rămâne unul dintre cele mai infame momente ale domniei lui Teodosiu cel Mare, continuă să existe dezbateri între istorici privind autenticitatea și amploarea masacrului. Absența unor surse contemporane credibile face dificilă stabilirea cu exactitate a faptelor. La momentul masacrului, Teodosiu nu se afla în Salonic și nici măcar în provinciile estice; curtea sa se afla la Mediolanum (Milano). Astfel, gradul de implicare directă al împăratului în aceste evenimente rămâne o chestiune disputată.

Un împărat penitent: Teodosiu cel Mare și Ambrozie din Milano

Unul dintre motivele pentru care Masacrul de la Salonic a rămas atât de puternic în conștiința istorică este modul în care a dus la o demonstrație clară a unei noi ordini ierarhice. În această nouă realitate, puterea împăratului a fost subordonată celei spirituale. Episcopul de Milano, Ambrozie, o figură influentă și uneori incomodă la curtea lui Teodosie, a fost îngrozit de evenimentele de la Salonic.

Ambrozie l-a admonestat public pe împărat și i-a interzis să primească împărtășania până nu se căia pentru acest păcat grav. Excomunicarea unui împărat — și nu oricare împărat, ci tocmai cel care stabilise Ortodoxia creștină — a fost o demonstrație puternică a noilor relații de putere din Imperiul Roman creștin. În secolele următoare, această scenă a fost reprodusă frecvent în artă: imaginea unui episcop bărbos, care blochează intrarea unui împărat roman în biserică, devenind un simbol sugestiv, deși probabil o ficțiune dramatică.

Se spune că Ambrozie l-a sfătuit pe Teodosie să facă penitență pentru ordinul dat (sau, cel puțin, pentru eșecul de a opri masacrul de la Salonic). Împăratul a acceptat, făcând penitență timp de opt luni, și a fost reprimit în comuniune abia în ziua de Crăciun din anul 390, la Milano.

Actul de căință al împăratului este descris cu putere emoțională în relatarea lui Theodoret: „Întins pe pământ, a rostit strigătul lui David: „Sufletul meu se lipește de țărână”. Și-a smuls părul, și-a lovit capul și a udat pământul cu lacrimi, rugându-se pentru iertare.”

Este demn de remarcat că multe dintre măsurile luate de Teodosiu pentru reprimarea păgânismului și promovarea creștinismului au urmat acestei perioade de penitență. Masacrul de la Salonic și reacția ulterioară a împăratului au devenit mitologizate de-a lungul timpului, fiind văzute aproape exclusiv prin prisma scriitorilor creștini de la sfârșitul secolului al V-lea, precum Sozomen, Socrate din Constantinopol, Rufinus și Theodoret.

Chiar dacă detaliile exacte ale evenimentului rămân incerte, această mitologizare a servit unui scop important, conturând o narațiune exemplară despre rolul Bisericii și despre penitența imperială.

Tatăl unui titan: Teodosiu I și Galla Placidia

Teodosiu I a murit în februarie 395, suferind de edem, la Milano. A avut parte de o înmormântare fastuoasă, în cadrul căreia Ambrozie a ținut un elogiu funebru. Trupul său a fost ulterior transportat la Constantinopol, unde a fost înmormântat în noiembrie, în Biserica Sfinților Apostoli. Deși la acea vreme poate că nu fusese încă recunoscut drept „Teodosiu cel Mare”, moștenirea sa de împărat de succes a fost confirmată prin divinizarea sa sub numele de Divus Theodosius.

Cu toate acestea, moștenirea sa a fost umbrită de incompetența fiilor săi, Arcadius și Honorius. Împăratul Teodosiu I și-a împărțit imperiul între cei doi, Arcadius conducând în est și Honorius în vest. Această împărțire administrativă a durat până la căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476, dar nu a favorizat stabilitatea. Mai mult, rivalitatea frățească a agravat problemele interne, în timp ce amenințările externe creșteau constant. De fapt, în timpul domniei lui Honorius, Roma însăși a fost jefuită în anul 410 — prima cădere a orașului după mai bine de 800 de ani.

Deși fiii lui Teodosiu nu au fost la fel de impresionanți precum tatăl lor, nu același lucru se poate spune despre fiica sa, Galla Placidia. Puține personalități din istoria ulterioară a Imperiului Roman ocupă un loc atât de proeminent în peisajul politic precum Galla Placidia, copilul celei de-a doua căsătorii a lui Teodosiu cel Mare. Aceasta a fost soția lui Ataluf, regele vizigoților, și mai târziu împărăteasă, în urma căsătoriei sale cu Constantius al III-lea, împărat în vest, în anul 421. A fost, de asemenea, mama și sfătuitoarea unui împărat: Valentinian al III-lea.

Pe lângă influența sa politică în ultimele decenii turbulente ale Imperiului de Vest, Galla Placidia este probabil cunoscută mai ales pentru lucrările publice glorioase pe care le-a realizat în imperiu, inclusiv restaurarea Bazilicii Sfântul Pavel în afara zidului din Roma și a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Moștenirea ei este cel mai bine păstrată în lucrările sale de la Ravenna. Aceasta, însă, incluzând Mausoleul pe care l-a construit pentru ea însăși, care strălucește cu unele dintre cele mai frumoase mozaicuri din trecutul roman.

„Teodosie, în plus, a fost un expansiv și un distins apărător al statului…”.

Epitomul de Caesaribus al lui Aurelius Victor se încheie cu moartea lui Teodosiu cel Mare și cu transmiterea puterii imperiale către cei doi fii ai săi. Autorul are puține îndoieli cu privire la excelența lui Teodosiu I ca împărat, evidențiată de comparațiile punctuale și consecvente făcute cu Traian.

Realitatea a fost, evident, mult mai complexă. Teodosiu a domnit în vremuri complicate, iar domnia sa a fost marcată de presiuni enorme, atât interne, cât și externe. Controlul a fost instituit, dar cu prețul vărsării a mult sânge, iar succesele politice și militare ale lui Teodosiu au fost în cele din urmă efemere. Cu toate acestea, Teodosiu cel Mare a fost responsabil pentru consolidarea creștinismului în cadrul Imperiului. Poate că credința sa a fost sursa măreției sale.