Trimiterea Tezaurului la Moscova nu a fost o greșeală, ci o capcană. Un detaliu istoric pe care puțini români îl cunosc

Era o atmosferă de gheață în biroul premierului Ionel Brătianu. Afară, în iarna anului 1916, o țară întreagă se prăbușea. Armata era în retragere, Bucureștiul căzuse, iar Regele, guvernul și ce mai rămăsese din statul român se refugiaseră în frigul Iașului. În fața lui Brătianu stătea generalul A. Mossoloff, trimisul diplomatic al marelui aliat rus, un om pe care Regina Maria îl descria drept „un gentleman de curte inteligent cu un aer viclean”.

Propunerea lui suna, la suprafață, ca un gest de ajutor. Dar în spatele cuvintelor alese se ascundea o presiune rece, metalică. O presiune care avea să coste România cea mai de preț avere a sa și să marcheze pentru un secol relația cu vecinul de la răsărit. Ce s-a spus, de fapt, în acele zile decisive? Adevărul se găsește, incredibil, chiar în memoriile generalului rus.

Date esențiale dintr-o privire

Panică la București: un regat la răscruce

Intrarea României în Primul Război Mondial, după doi ani de neutralitate, de partea Antantei – care promitea recuperarea teritoriilor românești aflate sub stăpânire austro-ungară – s-a transformat rapid într-un coșmar. Confruntată cu un război pe două fronturi, prin atacul din sud al Bulgariei, succesele inițiale au fost anulate de dezastrul de la Turtucaia. Muntenia a fost invadată, iar Bucureștiul, pierdut.

Factorii de decizie au intrat în panică. „Ce putem face în faţa inevitabilului, în faţa dezastrului?”, scria cu disperare Regina Maria în jurnalul său. În retragerea generală, pe 15 noiembrie 1916, Banca Națională a României împreună cu tezaurul ei au fost mutate la Iași. Valoarea sa era mai mult decât materială; era considerată, după cum spunea istoricul Mihail Gr. Romaşcanu, „al doilea factor de care depindea victoria noastră finală”, după armată.

„Cântecele de sirenă” ale aliatului rus

Chiar și la Iași, siguranța era o iluzie. Se preconiza mutarea familiei regale și a guvernului în interiorul Rusiei, fiind vehiculate ca locuri de refugiu Odessa sau Cherson. După cum nota istoricul Constantin Kiriţescu, „domnea în public credinţa că frontul nu va putea rezista și că… Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”. Această idee era promovată intens chiar de „aliații” ruși.

Planul lor era clar: să preia controlul asupra unităților militare române și asupra distribuirii materialelor de război trimise de Anglia și Franța. Doar voinţa de oţel a Reginei Maria a făcut ca Regele Ferdinand și premierul Brătianu să nu fie atraşi de cântecele de sirenă ale vecinului. „S-a ajuns în situaţia în care, dacă nu se acţionează cu hotărâre absolută, totul va fi pierdut”, se confesa Regina. Chiar și Mossoloff va admite ulterior că românii aveau dreptate, considerând că „România s-ar afla într-o postură proastă dacă ar înceta să existe pentru câtva timp”.

Presiunea oficială și dilema băncii private

Dacă guvernul nu putea fi mutat, atunci averea țării trebuia să fie. Pe 8 decembrie 1916, presiunea a devenit oficială. Ministrul de Finanțe Emil Costinescu i-a trimis o adresă viceguvernatorului BNR în care atrăgea atenția că stocul metalic „trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă… și nu se poate afirma cu toată liniștea că… este în orice caz asigurat la Iași”.

Acest demers, aprobat de Brătianu, punea o presiune enormă pe umerii oficialilor Băncii Naționale. Trebuie spus că, la acea vreme, BNR era o instituție privată. Deși era o creație liberală și avea legături strânse cu guvernul – mulți politicieni liberali începându-și cariera acolo – decizia finală și responsabilitatea legală le aparțineau.

În spatele frontului: neîncredere și jocuri de putere

De ce atâta insistență din partea Rusiei? Imperiul Țarist privise de la început cu neîncredere implicarea României în război. Tratatul cu Antanta promitea României Bucovina, un teritoriu dorit de ruși, și îi oferea o poziție cheie în drumul lor strategic spre Constantinopol și Strâmtori.

Doar insistențele Franței făcuseră Rusia să accepte condițiile. Dar odată România intrată în luptă, rușii și-au îndeplinit obligațiile militare „târziu și ineficient”. Acum, cu România îngenuncheată, vedeau oportunitatea de a o lega definitiv de soarta lor, punând ca gaj al loialității chiar tezaurul național.

Momentul adevărului: mărturisirea șantajului

Aici intervine din nou generalul Mossoloff. El însuși recunoaște, cu un cinism dezarmant, adevărata natură a „ofertei” rusești în memoriile sale. Când Brătianu ezita, considerând transferul aurului „intempestiv”, Mossoloff i-a livrat lovitura de grație.

„I-am explicat atunci că soluţionarea acestei probleme nu mai poate suferi amânare căci la Cartierul Imperial începea să se acrediteze ideea că se comisese o mare eroare… Aceia care deplângeau acum intervenţia ghinionistă în război a României se temeau de noi complicaţii care ar putea să apară. Expedierea aurului românesc în Rusia era menită să strângă și mai mult legăturile de alianţă dintre cele două ţări ale noastre și sosirea întăriturilor rusești va fi astfel mult ușurată”, spunea generalul Mossoloff.

Cuvintele acestea nu sunt o interpretare. Sunt o mărturisire. „Să strângă și mai mult legăturile” era un eufemism pentru a lega România de soarta Rusiei, transformând tezaurul într-un gaj, într-un ostatic. Era un șantaj ordinar, mascat într-un gest de alianță. Oficialii români, de bună credință, au încercat să evite acest deznodământ, dar totul a jucat împotriva lor. Puși în fața unei asemenea presiuni, au cedat. Astfel, tezaurul a luat drumul Moscovei, într-o călătorie din care nu s-a mai întors niciodată pe deplin, ca rezultat al unui șantaj brutal, recunoscut, negru pe alb, chiar de către autorul său.