Un nou studiu arată că planeta Marte era înghețată și umedă în urmă cu miliarde de ani

Astăzi, planeta Marte este rece și uscată. Cu toate acestea, în urmă cu miliarde de ani, Marte era înghețată și umedă, iar oamenii de știință sunt de mult timp fascinați de cum ar fi putut arăta Planeta Roşie la acea vreme.

Un nou studiu, publicat în revista ştiinţifică Communications Earth and Environment examinează datele din eșantioanele de sol colectate de roverul Curiosity al NASA și le compară cu soluri similare de pe Pământ. Acest lucru oferă o fereastră către ceea ce a fost suprafața marțiană cu miliarde de ani în urmă, iar datele sugerează că a fost într-adevăr un pustiu rece și umed al unei planete.

Curiosity a petrecut peste un deceniu în Craterul Gale, reperul marțian în care a aterizat în anul 2012. Craterul cu o lățime de 160 de kilometri s-a format în urma impactului unui asteroid în urmă cu aproximativ 3,5 până la 3,8 miliarde de ani. A fost ales ca loc de aterizare al lui Curiosity datorită numeroaselor indicii că a fost cândva un lac. Probele de sol colectate de Curiosity din crater au câteva caracteristici distinctive: conțin siliciu și sunt bogate în fier, dar deficitare în aluminiu.^[sursa]

În mod contrar prezentului, planeta Marte era înghețată și umedă

Pe Pământ, acest tip de sol se formează prin „serpentinizare”, un proces geologic care duce la transformarea diferitelor minerale în serpentinită. În mod esențial, acest proces necesită apă lichidă și, ca atare, prezența unui material cu o compoziție similară în craterul Gale oferă dovezi suplimentare că craterul a fost cândva umplut cu apă.

Cealaltă caracteristică esențială a probelor marțiene este că acestea sunt în mare parte „amorfe la razele X”, ceea ce înseamnă că nu au o structură cristalină repetitivă care să poată fi analizată prin difracție de raze X. Natura amorfă a probelor a fost o surpriză pentru oamenii de știință, în mare parte pentru că materialul amorf este considerat, în general, doar „metastabil”, după cum se menționează în studiu, fiind „susceptibil de conversie în faze minerale mai stabile termodinamic și mai cristaline”.^[sursa]

De ce nu s-a întâmplat acest lucru în Craterul Gale rămâne neclar, dar o teorie este că procesul de conversie este împiedicat de „condiții cinetice limitative, cum ar fi temperaturi mai scăzute”. Dacă așa stau lucrurile, se pare că Marte a fost întotdeauna un loc rece.

Având în vedere imposibilitatea de a studia direct solul marțian, autorii studiului au procedat în felul următor: au găsit eșantioane similare pe Pământ și au studiat în schimb proprietățile acestor eșantioane. Ei au căutat mai multe locații cu compoziții similare ale solului: două locații în Munții Klamath din California, una în vestul statului Nevada și una în Parcul Național Gros Morne, situat pe insula canadiană Newfoundland.

Important este faptul că probele din Newfoundland erau amorfe la razele X, în timp ce cele din California și Nevada nu erau. Acest lucru sugerează că climatul canadian rece a fost crucial în conservarea lipsei de structură cristalină – și susține teoria că ceva similar s-a întâmplat pe Marte: „Prezența unui material amorf abundent, bogat în [fier], la Craterul Gale este în concordanță cu condițiile reci și umede din timpul formării lor, urmate de condiții reci și uscate care au favorizat persistența lor”.

„Acest lucru arată că este nevoie de apă acolo pentru a forma aceste materiale. Dar trebuie să fie condiții reci, de temperatură medie anuală aproape de îngheț, pentru a păstra materialul amorf în soluri.”, a spus Anthony Feldman, un pedolog și geomorfolog care lucrează acum la DRI și care este coautor al studiului.

Studiul oferă o perspectivă fascinantă asupra modului în care oamenii de știință pot deduce informații despre trecutul îndepărtat al unui mediu din înregistrările sale geologice. De asemenea, sugerează că, chiar și în vremurile de demult, când apa lichidă curgea pe suprafața sa rece și îndepărtată, mediul marțian nu era deosebit de ospitalier.