În data de 10 martie 1871, Carol I le-a transmis reprezentanților Guvernului că urma să abdice și să părăsească România. Nu a fost un gest teatral. Își făcuse bagajele și le spusese că pleca chiar a doua zi.
În data de 10 martie 1871, Carol I le-a transmis reprezentanților Guvernului că urma să abdice și să părăsească România. Nu a fost un gest teatral. Își făcuse bagajele și le spusese că pleca chiar a doua zi.
Primul rege al României ajunsese deja la capătul răbdării. Îl epuizaseră felul în care se făcea guvernarea, protestele anti-dinastice provocate de opoziție și impresia că totul se clătina de la o săptămână la alta. Plecarea lui, în acel moment, ar fi însemnat un dezastru.
🧩 După Cuza, România ajunsese pe marginea prăpastiei: de ce un principe străin devenise „soluția de avarie”
După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, pe 11/23 februarie 1866, România intrase într-o zonă periculoasă. Uniunea realizată în anul 1859 fusese valabilă, practic, pe durata domniei lui Cuza, iar puteri ostile, mai ales Rusia și Imperiul Otoman, se pregăteau să profite și să dezmembreze construcția fragilă.
Elita românească a încercat să dezamorseze situația aducând un principe străin, dintr-o familie europeană importantă, care să ofere garanții externe pentru stabilitatea Principatelor Unite. Ideea nu fusese străină nici lui Cuza, care își dorise să fie înlocuit cu un asemenea principe.
Românii au încercat mai întâi varianta prințului Belgiei și au fost refuzați. Apoi s-au oprit la Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, militar prusac, membru al unei dinastii prestigioase din Germania. Carol a acceptat tronul, iar asta a fost văzută atunci ca o salvare.
Pe 10 mai 1866, după o călătorie cu peripeții, Carol a intrat în București pe Podul Mogoșoaiei. În aceeași zi, pe Dealul Mitropoliei, a depus jurământul, asumându-și loialitatea față de noua patrie, respectul pentru lege și ideea că urma să împărtășească atât vremurile bune, cât și pe cele rele, ca cetățean și, la nevoie, ca militar. Doar că, dincolo de ceremoniile solemne, l-a lovit rapid realitatea.
🧯 Carol I: un prinț german într-o lume a nepotismului și a șpăgii
Carol I, om exact și principial, nu s-a adaptat moravurilor bizantino-orientale ale clasei politice românești. A rămas fidel disciplinei și reflexelor lumii din care venea și i-a tratat adesea de sus pe politicienii români. Nu a înțeles eschivele, jocurile de culise și luptele absurde pentru putere. Mai ales, nu a acceptat ideea că guvernarea putea fi folosită pentru interes personal, chiar dacă țara pierdea.
Diferența era vizibilă și pentru contemporani: Carol I adusese simțul exactității, conștiinciozitatea dusă până la meticulozitate, perseverență constantă, răbdare și un mod de a construi pe planuri clare. Într-o societate cu entuziasme bruște și descurajări la fel de rapide, el își impusese un ritm regulat și o direcție fixă.
Asta a intrat în conflict direct cu un sistem în care funcțiile publice se dădeau pe șpagă și nepotism, iar rangul era tratat ca prilej de îmbogățire și fală. O „clientelă” politică aștepta schimbarea guvernelor ca să-și sporească veniturile din posturi locale și centrale. Activitatea partidelor urmărea adesea chivernisirea personală, nu interesul național.
Imaginea României ajunsese să fie confundată cu imaginea clasei politice, dominată de oportunism și venalitate. Nemulțumirea nu fusese doar a lui Carol I. Până și Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei, ar fi privit cu repulsie acest mod de funcționare și ar fi remarcat că pentru progresul societății românești ar fi fost nevoie de bici, nu de cale ferată.
🔁 Instabilitate în serie: o nouă guverne în puțin peste 5 ani
Primii ani ai domniei lui Carol I au însemnat agitație și instabilitate. Între 11 mai 1866 și 7 august 1871, au avut loc nu mai puțin de 9 schimbări de guverne, unele incapabile să reziste nici măcar șase luni.
În fruntea agitației se aflau liberalii radicali. Paradoxal, tocmai ei contribuiseră la înlăturarea lui Cuza, dar nu acceptaseră ideea unui domnitor pe viață. Îl suspectau pe Carol de tendințe autocratice și îi contestau legitimitatea. Pentru Carol, acest carusel a fost o lecție repetată de neputință administrativă.
Pe lângă luptele dintre partide, au existat și manifestații anti-monarhice, fără ca mulți să înțeleagă riscurile externe. Un episod devenit celebru a fost cel de la Ploiești, în august 1870. Peste 3.000 de oameni au fost convinși de ofițerul de artilerie Candiano Popescu, care se visa președinte de republică, să încerce alungarea lui Carol din țară, după doar 4 ani de domnie.
În noaptea de 7/8 august, grupul a ocupat prefectura și telegraful din Ploiești. Dimineața, clopotele bisericilor au început să bată, iar populația s-a strâns în centrul orașului. Candiano Popescu a folosit o scrisoare falsificată ca să convingă lumea că domnitorul fusese detronat și că se instalase o regență, cu un nou guvern.
Mulțimea a crezut.
Maiorul Polizu, șeful garnizoanei, nu a crezut. A amenințat că va ordona foc dacă se apropiau de garnizoană. Candiano Popescu a încercat aceeași schemă și cu căpitanul Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal. De data asta, telegrafistul a anunțat Bucureștiul. Armata a fost trimisă imediat la Ploiești, Candiano Popescu a fost arestat, mulțimea a fost împrăștiată.
Și totuși, mișcările anti-dinastice nu începuseră în 1870. În mai 1866, chiar în momentul venirii lui Carol I, țăranii din Dăbuleni s-au speriat, pe fondul zvonurilor, că noul domnitor urma să le ia pământul primit de la Cuza. S-au înarmat și au început o revoltă, rapid potolită.
La asta s-au adăugat și alte motive de panică: mulți nu înțelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român ca să vină unul din Germania, se temeau că reformele lui Cuza vor fi anulate, iar grănicerii își aminteau și că statul întârzia plata soldei, primind în primele patru luni din 1866 bani doar pentru o lună.
🧳 10 martie 1871 – momentul în care a vrut să plece „definitiv”.️ Trei crize simultane: moravuri, haos administrativ, proiecte blocate
În ziua de 10 martie 1871, Carol își făcuse bagajele, i-a chemat pe reprezentanții Guvernului și le-a spus că pleca din țară chiar a doua zi.
Motivele erau multiple și se alimentau unul pe altul:
▪ repulsia față de moravurile clasei politice;
▪ instabilitatea guvernamentală și tensiunile din Parlament;
▪ faptul că bugetul nu era votat;
▪ blocajul concesionării amplasamentului pentru căile ferate către compania germană Strussberg, care trena.
Peste toate a venit ceea ce a fost resimțit ca ultima picătură.
Declanșatorul final a fost un val de proteste din București, în contextul festivităților dedicate zilei de naștere a împăratului german Wilhelm I. În România exista o sensibilitate pro-franceză, iar războiul dintre Prusia și Franța era privit cu ostilitate de o parte a societății.
În timpul unui banchet la Sala Slătineanu, la care participa și regele, s-au strigat lozinci anti-dinastice și pro-republicane. Protestatarii au spart geamurile sălii. Poliția nu a reușit să-i împrăștie, guvernul nu a luat măsuri rapide, iar armata a ajuns să intervină. A existat și suspiciunea că prefectul Poliției Capitalei, Simion Mihăilescu, ar fi tolerat sau chiar facilitat manifestația.
Pentru un monarh format în disciplina prusacă, mesajul a fost brutal: autoritatea statului putea fi sfidată în fața lui, iar reacția instituțiilor era lentă și confuză.
🌍 De ce plecarea lui ar fi fost un dezastru: o țară fără conducător era o invitație pentru puterile ostile
În acel moment, plecarea lui Carol I ar fi însemnat pierderea câștigurilor diplomatice, statale și sociale acumulate până atunci. O țară fără conducător, sfâșiată de partidele interne, ar fi devenit o țintă ușoară pentru puterile potrivnice, mai ales pentru Rusia.
De aceea, criza din 10 martie 1871 a fost tratată ca o urgență existențială.
🧱 „Aiasta nu se poate”
Salvarea a venit prin Lascăr Catargiu, boier moldovean de viță veche, care i-a spus direct lui Carol că plecarea nu era posibilă.
Împreună cu Nicolae Golescu, l-au convins să renunțe la decizie.
Cuvântul hotărâtor a venit însă de la tatăl lui Carol I, care i-a cerut să-și facă datoria până la capăt, ca un ofițer prusac. Contextul era limpede pentru toți: principele fusese adus inițial de I.C. Brătianu tocmai pentru consolidarea unirii recente, mereu contestate de imperiile vecine. Iar sprijinul Prusiei, aflată în ascensiune economică și militară, era considerat crucial pentru a evita riscul de dezintegrare și anexare.
✅ Condițiile lui Carol ca să rămână: stabilitate, buget, căi ferate
Carol a acceptat să nu abdice, dar nu gratuit. A impus condiții clare:
▪ formarea unui guvern stabil;
▪ votarea bugetului;
▪ aprobarea concesiunilor către compania Strussberg și dezvoltarea sistemului de căi ferate.
Acesta a fost momentul în care România a înțeles, foarte concret, cât de subțire era linia dintre „ne-am descurcat” și „neam pierdut”.
