În timp ce românii de rând dădeau lupte absurde pentru un codru de pâine pe cartelă sau un os de carne la cozi interminabile, fără măcar dreptul de a se plânge, „poliția politică” trăia într-o realitate paralelă, pavată cu lei și privilegii. Teroarea nu era doar o doctrină, ci un business regește plătit.
Ion Ficior: portretul unui călău cu „rezultate bune”
Deconspirat de IICCMER, Ion Ficior rămâne simbolul cinismului remunerat. Între anii 1953 și 1956, a condus pe rând colonia de muncă Poarta Albă, penitenciarul Suceava și colonia Borzești. Deși a fost mutat disciplinar în anul 1958 la Periprava din cauza „nenumăratelor abuzuri”, sistemul l-a evaluat într-o notă halucinantă: „A depus eforturi și s-a preocupat de rezolvarea sarcinilor, obținând rezultate bune și foarte bune”.
Aceste „rezultate” i-au adus promovarea ca comandant în 1960. Odată ajuns stăpân peste colonie, Ficior a revenit la vechile obiceiuri: chefuri cu subordonații și „relații intime” cu soția locțiitorului său. Deși a primit un vot de blam și o retrogradare temporară la Giurgeni, sârguința sa în realizarea planului de însămânțări l-a reabilitat rapid.
Cifra Revoltei: în anul 1967, maiorul Ion Ficior primea un salariu lunar de 3.160 de lei. În același an, salariul mediu net pe țară era de doar 1.107 lei. Ficior câștiga de aproape trei ori mai mult decât omul care îl plătea, indirect, să îl tortureze.
Pentru a înțelege ce însemnau acești bani într-o eră a foamei programate, trebuie să privim „coșul zilnic”. În timp ce un kilogram de carne costa aproximativ 18-22 de lei (atunci când se găsea), salariul lui Ficior acoperea peste 150 kg de carne lunar. În contrast, un muncitor mediu, după plata chiriei și a utilităților, rămânea cu bani pentru mai puțin de 30 kg. Aceasta nu era doar o diferență salarială, ci o barieră biologică: regimul se asigura că opresorii sunt bine hrăniți, în timp ce restul populației era menținută într-o stare de oboseală cronică prin malnutriție.
„Milițian de lux” și dactilografe privilegiate
Ficior nu era o excepție, ci regula unui sistem care cumpăra tăcerea și brutalitatea. Arhivele CNSAS dezvăluie o ierarhie a luxului:
- Inginerii sistemului: în 1958, Radu Niculae Remus, deși absolvent al Academiei Militare de Ingineri din Leningrad, câștiga 1.400 de lei la Serviciul T. O sumă mare, dar infimă pe lângă șefii operativi.
- Colonelul cu 7 clase: în 1970, lt. col. Alexandru Traian Popa, șeful Biroului contrainformații, avea o soldă de 2.550 lei plus indemnizație de mutare. CV-ul său? Doar șapte clase elementare și un curs de contrainformații de 7 luni.
- Dactilografele de aur: într-o ironie amară, un secretar dactilograf al Securității câștiga în 1961 suma de 2.140 de lei. Prin comparație, un maior de la „audiențe” primea doar 1.630 de lei.
Această disparitate ascundea un calcul cinic: regimul nu căuta competență academică, ci loialitate brută. Un om cu studii superioare ar fi putut dezvolta dileme morale; un colonel cu 7 clase era, în schimb, un produs al condiționării, nu al educației. Mai mult, faptul că un dactilograf al Securității câștiga 2.140 de lei (aproape dublu față de un inginer civil) demonstrează că accesul la informația secretă era evaluat ca fiind mult mai periculos decât orice expertiză tehnică.
Statul de plată al opresiunii (1960-1961)
Statele de organizare ale Miliției arată sume amețitoare pentru acea epocă:
- Locțiitorul Directorului General al Miliției: 4.120 lei.
- Șeful Serviciului Cadre: 3.380 lei.
- Șeful Serviciului Operativ (General Maior): 3.380 lei.
- Șeful Serviciului Secretariat: 2.490 lei.
Transparența este fundamentul acestui demers. Datele prezentate nu sunt speculații, ci extrase din fondurile penale și de cadre ale MAI, verificate prin rapoartele oficiale ale IICCMER și tabelele statistice ale INS din perioada anilor 1960-1970. Orice cetățean poate astăzi să solicite accesul la aceste dosare prin CNSAS, transformând memoria istorică dintr-o lectură pasivă într-un act de cercetare activă.
O „curățenie” politică perfectă
Pentru a accede la aceste salarii, dosarul trebuia să fie impecabil. În cazul lui Ficior, propunerea de avansare ca comandant de categoria I la Giurgeni a fost susținută de faptul că, în anul 1965, acesta absolvise liceul, iar familia sa nu ridica „probleme politice”: tatăl pensionar, mama, sora și soția casnice, iar fratele membru UTC.
Ion Ficior a fost judecat pentru moartea a 103 deținuți la Periprava, decedați din cauza tratamentelor inumane. Risca închisoarea pe viață, o sentință care vine să deconteze, peste ani, acei 3.160 de lei încasați lunar pentru a transforma suferința umană în „rezultate bune și foarte bune”. După decenii de impunitate, Ion Ficior a fost condamnat definitiv în 2017 la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității. Acesta nu a apucat să își ispășească întreaga pedeapsă, încetând din viață un an mai târziu, în anul 2018, la vârsta de 90 de ani, în spatele gratiilor spitalului penitenciar Jilava.
Această inechitate istorică nu s-a stins odată cu regimul. Acele salarii uriașe s-au tradus, în timp, în acces la educație de elită pentru copiii acestor cadre și în capital de start-up după 1989. Inechitatea salarială de atunci este, în multe privințe, rădăcina stratificării sociale de acum. Când ne întrebăm cum a fost posibilă teroarea, răspunsul se află în acei 3.160 de lei: prețul unei conștiințe vândute care a modelat România pentru următoarele șase decenii.
