Pe data de 28 iunie 1883, Europa Centrală respira cu greu, aflată sub spectrul unui conflict iminent. Diplomația oficială fusese suspendată: Imperiul Austro-Ungar rupea relațiile cu România, trupele imperiale erau masate amenințător pe linia Carpaților, pregătite de invazie, iar cancelarul prusac Otto von Bismarck amenința direct Bucureștiul cu războiul.
Motivul acestei crize fără precedent? Activitatea „iredentistă și provocatoare” a unei societăți secrete numite „Carpații”. Iar cel indicat de Viena drept „capul răutăților” era jurnalistul de bază al ziarului Timpul, Mihai Eminescu.
„Trăiască nația!”: nașterea unui patriot incendiar
Dincolo de portretul scriitorului genial, documentele vremii schițează imaginea unui lider de opinie radical. Prietenul său, Theodor Ștefanelli, își amintea cum poetul își saluta cunoscuții cu „Trăiască nația!”, fiind mereu gata să vorbească despre visele sale mărețe privind soarta Principatelor Române.
Specialiștii confirmă că, încă de la vârsta de 17 ani, marele vis al lui Mihai Eminescu a fost unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat. Acest proiect, numit „Dacia Mare”, a fost crezul pe care naționalistul Eminescu l-a susținut până la sfârșitul vieții, indiferent de riscurile colosale asumate.
Rețeaua secretă: planuri de gherilă și revolte armate
Mihai Eminescu nu era un simplu visător, ci un om al acțiunii subversive. „Luceafărul” a fost fondatorul și liderul unor societăți secrete care nu excludeau forța armată, războiul de gherilă și revoltele populare. Prin Societatea Secretă „Carpații”, poetul urmărea eliberarea provinciilor de sub jugul austro-ungar și unificarea lor sub un singur nume: Dacia.
Acțiunile sale au implicat comploturi directe împotriva autorităților imperiale și organizarea de atacuri de gherilă în Transilvania și Bucovina. Această activitate l-a transformat în ținta serviciilor secrete austriece, care l-au urmărit ani de zile, considerându-l o amenințare vitală la adresa siguranței Imperiului.
Criza diplomatică din 1883: România sub asediu
Tensiunea a atins punctul culminant în vara anului 1883. Viena acuza direct societatea condusă de intelectuali că pregătește o revoltă generală în Ardeal și Bucovina. Planul era unificarea imediată a acestor provincii cu Regatul României.
Eminescu, în calitatea sa de jurnalist influent la Timpul, milita neîncetat împotriva Austro-Ungariei. Articolele sale erau considerate periculoase, fiind scânteia care putea aprinde un butoi cu pulbere geopolitic. În acest context, relațiile diplomatice s-au rupt, iar România s-a trezit pe picior de război cu una dintre marile puteri ale vremii.
„Mai potoliți-l pe Eminescu!”: conflictul cu rațiunea de stat
Acțiunile lui Eminescu au adus autoritățile române în pragul disperării. După 1878 și Congresul de Pace de la Paris, România își pierduse „umbrela protectoare” a celor 7 Mari Puteri și trebuia să-și definească o nouă strategie externă.
Politica Regelui Carol I și a guvernului era apropierea de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), considerată singura soluție de protejare a granițelor noului stat independent. Așa cum se arată în volumul Documente diplomatice române (Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs), trauma pierderii Basarabiei de Sud în fața Rusiei lăsase o rană adâncă, făcând o alianță cu Imperiul Țarist imposibilă.
Pentru a salva această alianță vitală cu Viena, s-au luat măsuri represive dure:
- Societatea „Carpații” a fost scoasă în afara legii.
- Sediile organizației au fost închise forțat.
- Membri marcanți au fost expulzați din țară.
Reducerea la tăcere a lui Eminescu a devenit o condiție stringentă a tratatului secret din anul 1883. Ordinul celebrului politician P.P. Carp a rămas în istorie: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.
Infrastructura reducerii la tăcere a lui Eminescu: de la Viena la Mizil
Mihai Eminescu încerca să combată „maladia mioritică a discordiei”, unificând sub un singur scop toate organizațiile studențești: „Carpații”, „Matei Basarab” și „Balcanii”. Această tentativă de mediere începuse încă din perioada studenției sale vieneze, când se înscrisese în societăți rivale pentru a le împăca — un gest neînțeles de posteritate.
În anul 1883, Societatea „Carpații” număra deja peste 2.000 de membri, incluzând elita intelectualității naționaliste. Organizația folosea metode masonice de structurare, iar Ministerul de Interne avertiza asupra extinderii rapide: filiala din Ploiești crease deja subfiliale în Câmpina, Urlați, Mizil și Vălenii de Munte. Adunările se țineau în secret absolut, iar acțiunile erau finanțate direct din Ardeal.
Jurnalistul „Varro” și scandalul de la Putna
Curajul lui Eminescu se manifestase încă din anul 1870. Ca student la Viena, publica sub pseudonimul „Varro” în gazeta Federațiunea din Pesta articole precum „Să facem un congres” sau „În unire e tăria”. Acestea combăteau „cu energie dualismul, recomanda un congres general al naţiunii române, care să comunice tronului voinţa ei şi solidaritatea cu celelalte popoare asuprite din Austria. Articolele conţin violenţe şi îndrăzneli nemaipomenite”, arată George Călinescu în lucrarea „Viața lui Mihai Eminescu”, atacând direct dualismul austro-ungar.
Mai mult, organizarea și participarea la adunarea de la Putna, pe teritoriul imperiului, a fost considerată un act de sfidare iredentistă majoră. Ulterior, la Timpul, a continuat să promoveze unitatea Transilvaniei, urmărit fiind permanent de spioni.
Strategia de infiltrare și amenințarea Parlamentului
Istoricul Gheorghe Median relevă o propunere șocantă a lui Eminescu: studenții transilvăneni care învățau în Regat trebuiau ca, în vacanțe, să devină agenți de influență acasă, răspândind ideile proiectului „Daciei Mari”. Această infiltrare a iritat profund autoritățile austriece.
Baronul von Mayr primea rapoarte constante de la agenți infiltrați chiar în interiorul Societății „Carpații”. Eminescu era văzut ca un lider de opinie cu o influență imensă asupra tineretului. Autoritățile române și austriece se temeau de ascensiunea sa politică: „Eminescu, în contextul popularității sale, putea ajunge în anii următori și mai sus. Vocea sa ar fi căpătat altă greutate dacă ar fi prins un loc în Parlament, propulsat de intelectuali și studenți”, a explicat istoricul Gheorghe Median.
Epilogul unei suprimări planificate
Conștient de pericol, dar refuzând să „abdice”, Mihai Eminescu a fost în cele din urmă „anihilat” în vara anului 1883. Internarea sa în sanatoriul doctorului Șuțu este privită de mulți specialiști (precum Theodor Codreanu sau Gheorghe Median) ca o intervenție politică orchestrată de serviciile secrete.
„Eminescu trebuia anihilat pentru a nu câștiga marea bătălie a spiritului critic național”, concluzionează Codreanu. Astfel, vocea care a făcut un imperiu să tremure a fost stinsă sub pretextul bolii, chiar în momentul în care planurile sale pentru „Dacia Mare” deveneau prea periculoase pentru echilibrul european al Marilor Puteri.
