Februarie, 1933. Atelierele CFR Grivița din București sunt un cazan în clocot. Nu este doar o revoltă ideologică, ci una a foamei, alimentată de efectele devastatoare ale Marii Crize Economice care îngenunchease economia globală între anii 1929 și 1933. Mii de muncitori au oprit lucrul, disperați de salariile de mizerie și de întârzierile uriașe la plată. În acest peisaj de fum și tensiune, o sirenă sună neîncetat, chemând la luptă.
Zeci de ani mai târziu, milioane de elevi aveau să învețe despre Vasile Roaită, tânărul care ar fi murit cu mâna încleștată pe acea sirenă, un simbol al luptei contra „bestiilor burghezo-moșierești”. Dar ce s-ar întâmpla dacă v-aș spune că acest simbol a fost o invenție de laborator, iar adevăratul erou a trăit în anonimat până la adânci bătrâneți?
Arhitectura unui mit: fabrica de eroi a lui Dej
Timp de aproape două decenii după grevă, nimeni nu auzise de Vasile Roaită. Mitul a fost „ticluit” abia în anii ’50, devenind o obsesie pentru Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta avea nevoie de un martir tânăr, o figură epică, demnă de un scenariu de film, care să dea o față umană doctrinei socialiste.
După 1948, Roaită a fost „înrolat” în UTC post-mortem și popularizat prin toate mijloacele de propagandă. Peste noapte, geografia României a fost rescrisă într-un exercițiu de cult al personalității colective:
- Stațiunea de lux de pe litoral, Carmen Sylva, a fost redenumită Vasile Roaită;
- Orașe, cartiere, cooperative agricole și stadioane i-au purtat numele;
- Poezia sa preferată a lui Dej, „Sirena lui Roaită e glasul / pornit din durere și fum”, a devenit obligatorie în manuale și almanahuri.
Istoricul Lucian Boia subliniază în prestigioasa lucrare Istorie și Mit în conștiința românească forța acestei manipulări: „Puritatea sângelui tânăr este frecvent invocată pentru a simboliza dreptatea cauzei.”
Noaptea asaltului: vagoanele regale și capcana poliției
Realitatea din teren, documentată de istorici, a fost mult mai violentă și mai puțin „cinematografică”. Muncitorii se baricadaseră în ateliere, hotărâți să sune sirena la fiecare oră.
Tensiunea a atins punctul critic în jurul orei 2 dimineața, pe 16 februarie. Forțele de ordine au folosit o stratagemă cinică: au cerut deschiderea porților sub pretextul de a permite trecerea a trei vagoane regale. În realitate, vagoanele erau „calul troian” al jandarmilor, pline cu forțe de asalt care au descărcat focuri de armă imediat ce au intrat în incintă. Bilanțul: șapte morți și peste 4.000 de arestări. Printre cei căzuți se afla și Vasile Roaită.
Vasile Roaită: agent secret sau victimă a ghinionului?
Documentele de arhivă sugerează o variantă care l-a făcut ulterior pe Nicolae Ceaușescu să „șteargă” orice urmă a lui Vasile Roaită. Există indicii puternice că tânărul nu era nici socialist, nici revoluționar, ci un informator al Siguranței (serviciul secret interbelic) infiltrat printre muncitori.
Aceasta ar explica pasivitatea sa în timpul grevei. Martorii oculari au recompus scena morții sale:
- Vârsta: avea doar 17 ani, fiind unul dintre copiii care munciu din greu din cauza sărăciei extreme.
- Locul morții: nu se afla la sirenă. Pur și simplu se sprijinea de poarta atelierului când forțele de ordine au forțat Poarta nr. 5.
- Glonțul accidental: a fost lovit de un glonte care a ricoșat din cadrul metalic al unei uși. A murit după 2-3 zile de chin pe un pat de spital.
Adevăratul om din spatele sirenei: Constantin Negrea
Dacă Roaită nu a tras sirena, cine a făcut-o? Istoria l-a păstrat în umbră pe Constantin Negrea, care în 1933 avea 21 de ani. Negrea a povestit pentru Railway Journal cum, în noaptea de 15 spre 16 februarie, el a fost cel însărcinat să sune sirena.
„Lemnul și cărbunele pentru acționarea sirenei s-au terminat pe la 1 noaptea. Am luat 20 de băieți cu mine să cărăm combustibil de la liniile de testare, ca sirena să sune din nou”, mărturisea Negrea. El a fost cel care a menținut semnalul revoltei aprins, în timp ce Roaită a căzut victimă unui accident tragic la ora 5:45 dimineața, când s-a tras la Poarta 5.
Epilog: tot comuniștii l-au „desființat”
Ironia supremă este că tot comuniștii au dărâmat mitologia pe care o construiseră. În anul 1962, Dej a admis public că „s-a exagerat puțin”. Odată ajuns la putere, Nicolae Ceaușescu a ordonat eliminarea totală a lui Vasile Roaită: statuile au dispărut, străzile au fost redenumite, iar numele lui a fost șters din istoria oficială.
Povestea lui Vasile Roaită rămâne o însemnare despre fragilitatea adevărului în fața ideologiei. Într-o lume a știrilor false, „Sirena lui Roaită” ne amintește că, uneori, cele mai puternice simboluri sunt construite pe un fundament de fum și ricoșeuri accidentale.
