Pentru navigația modernă, este o scurtătură vitală. Cunoscut sub numele de „Magistrala Albastră” în anii ’80, Canalul Dunăre-Marea Neagră este o realizare inginerească de excepție. Însă, sub apele sale și în spatele ecluzelor masive, se ascunde o istorie întunecată. În anii 1950, acest șantier monumental a fost transformat de regimul comunist într-unul dintre cele mai feroce lagăre de muncă forțată, un mormânt pentru mii, posibil zeci de mii, de opozanți politici și „elemente burgheze”.
Canalul Dunăre-Marea Neagră: geneza unui proiect stalinist
Deși ideea unui canal exista încă din secolul al XIX-lea, fiind vehiculată după cucerirea independenței țării în anul 1877, decizia fatală a fost luată la Moscova. În februarie 1948, liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întâlnit la Kremlin cu Iosif Stalin. Se pare că aici s-a decis soarta „burgheziei” românești.
Scriitorul Marin Preda, în celebra sa carte „Cel mai iubit dintre pământeni”, redă un fragment dintr-un posibil dialog între Stalin și Gheorghiu-Dej, derulat în Palatul Kremlinului din Moscova, citat de revista memoria.ro.
„Tovarășe Stalin, am luat noi puterea politică în România, am naționalizat uzinele și fabricile, am alungat ultimii miniștri burghezi, l-am alungat și pe rege, dar burghezia rezistă, ne pândește, și îi așteaptă pe americani”.
După trei zile, Stalin i-a dat soluția. „Uite, Gheorghe, ce trebuie sã faci în chestiunea burgheziei: un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și îi trimiți pe toți burghezii să-l sape și scapi de ei. O să-ți dau și unele excavatoare și ceva cadre de ale noastre, care au mai fãcut canale. Ești mulțumit, Gheorghe?”. „Sunt mulțumit, tovarășe Stalin”, nota marele scriitor.
Întâlnirea, probabil cea din 3 februarie 1948, cu prilejul semnării „Tratatului de prietenie” cu URSS, a avut și motivații strategice și economice clare pentru sovietici. Aceștia urmăreau îndepărtarea României de la gurile Dunării, crearea unei regiuni autonome în nordul Dobrogei și, totodată, o afacere bănoasă: obligau guvernul român să închirieze și să cumpere utilaje vechi, supraevaluate, plătite în produse agricole cu prețuri minime.
Decizia oficială a fost luată în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, fiind prezentată ca parte a „programului de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului“. În aceeași zi, Consiliul de Miniştri a emis Hotărârea nr. 505 pentru „începerea lucrărilor pregătitoare“.
Lucrările efective au demarat în august 1949, între Cernavodă și Capul Midia, la inițiativa Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), dirijat de Moscova. Proiectele, elaborate în comun de ingineri români și sovietici, au fost aprobate de Consiliul de Miniștri la 22 iunie 1949 (rezoluția nr. 613). Pentru conducerea proiectului a fost înființată o Direcție Generală, condusă de Gheorghe Hossu, avându-l ca director adjunct și inginer-șef pe Mayer Grunberg.
Un gulag pe pământ românesc
Șantierul a devenit rapid instrumentul principal de exterminare a elitelor țării în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”. Zeci de mii de români – intelectuali, politicieni, ofițeri și preoți – au fost arestați și trimişi la muncă forţată, adesea fără proces de judecată sau probe, pe baza unor decizii arbitrare luate de ofiţeri ai Securităţii. O injurătură la adresa partidului, ascultarea postului de radio Europa Liberă sau trimiterea unor scrisori critice erau suficiente pentru o condamnare de până la 5 ani muncă silnică la Canal.
De-a lungul traseului inițial, care măsura 65-70 de kilometri, au fost înființate numeroase colonii de muncă forţată. Printre acestea se numărau:
- Cernavodă (Columbia) – cu un efectiv de 1.200-8.000 de deţinuţi;
- Saligny – cu 2.000-8.000 de deţinuţi, majoritatea femei, unde condamnatele politic erau amestecate cu cele de drept comun;
- Km 5 – cu circa 2.000 de deţinuţi;
- Km 31 – cu aproximativ 1.500 de deţinuţi;
- Poarta Albă – cea mai mare, cu un efectiv ce a variat între 10.000 şi 12.000 de deţinuţi;
- Galeş – cu aproximativ 3.000 de deţinuţi;
- Noua Culme – cu 2.000-7.500 de deţinuţi;
- Taşaul – cu circa 1.500 de deţinuţi;
- Peninsula (numită şi Valea Neagră) – cu 6.000-8.500 de deţinuţi;
- Capul Midia – cu 500-2.500 de deţinuţi.
Alături de acesta au mai funcţionat şi două lagăre speciale la Eforie (300 deţinuţi) şi Constanţa-Stadion (400 deţinuţi), plus lagăre auxiliare (întreprinderi agricole) la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu.
În timp ce presa vuia despre marile realizări ale socialismului, în şantierele din Dobrogea, deținuții mureau pe capete. Consideraţi în actele oficiale „colonişti MAI” și declaraţi „duşmani ai poporului“, deţinuţii erau supuşi unui regim de exterminare. Alături de muncitori și militari, deţinuţii politici lucrau cel puţin 12 ore pe zi, conform Raportului Prezidenţial din 2006.
Hrana era o formă de tortură: 750 de grame de pâine pe zi, servită cu varză fiartă, ceapă fiartă și, mai rar, cu fasole sau cartofi. Norma zilnică era inumană: trei metri cubi de pământ excavat de fiecare deţinut și transportat cu roaba la 100-150 de metri, încărcarea și descărcarea a șapte metri cubi de material din vagoane, construirea de barăci, sfărâmarea pietrei la carieră şi construirea de căi ferate.
Regimul concentraţionar era dur: gardienii îi băteau crunt. Extenuaţi de efort, de foame și de frig, mulți se îmbolnăveau grav. Până la oprirea primei etape a lucrărilor, în 1955, peste 100.000 de deţinuţi politici au fost aduşi la Canal. Pentru mii dintre ei, „reeducarea” prin muncă forţată a însemnat mormântul, numărul exact al morţilor rămânând până azi necunoscut.
O moștenire în două ere
După anul 1955 și perioada de relativ dezgheț din ultima parte a conducerii lui Dej și primii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, șantierul a fost reluat cu și mai mult avânt în anul 1976. De data aceasta, lucrările au fost realizate fără a se mai folosi deținuți politici. Oamenii erau plătiți bine pentru a lucra la Canal.
Proiectul, rebranduit ca „Magistrala Albastră”, a fost inaugurat cu fast pe 26 mai 1984 de către Nicolae Ceaușescu. Propaganda vremii, inclusiv poezii și cântece în onoarea sa, celebra realizarea. Cel mai cunoscut a devenit cântecul „Magistrala Albastră”, interpretat de Mirabela Dauer în duet cu Dan Spătaru.
Astăzi, Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu o lungime finală de 95,6 kilometri și o investiție de circa 2 miliarde de dolari, este o parte componentă a importantei căi navigabile europene Rin-Main-Dunăre. Folosind această rută, mărfurile din Australia şi Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale îşi scurtează drumul cu 4.000 de kilometri.
Dar, dincolo de beneficiile economice incontestabile, în spatele realizării sale stau chinul, sângele și viața a zeci de mii de români care n-au avut altă vină decât că n-au fost comuniști.
