Carlo Gambino – donul tăcut care a preluat controlul asupra Mafiei

Acolo unde alți gangsteri urlau și proferau amenințări, Carlo Gambino prefera șoapta calculată. În timp ce confrații săi din Mafie își etalau fără rețineri averile opulente, Gambino cultiva o aparență modestă, mai degrabă a unui băcan de cartier decât a unui temut Don. Când era ținta batjocurii sau a intimidărilor venite de la alți mafioți, el îndura, zâmbea și părea să întruchipeze însăși esența umilinței, gata parcă să ofere și celălalt obraz.

Privindu-l, nimic nu trăda forța din spatele omului. Carlo Gambino nu era o prezență fizică impunătoare. Dacă Mafia ar fi avut o echipă sportivă, probabil ar fi fost ultimul ales. Colegul său, Don Joe Bonnano, l-a descris tăios ca fiind „o veveriță de om, un individ servil și slugarnic”. De cealaltă parte a baricadei, detectivul-șef din NYPD, Albert Seedman, oferea o comparație la fel de plastică, dar poate mai aproape de adevăr: Gambino „era ca șarpele cu nas de porc (heterodon), care se preface mort până când pericolul dispare”.

Această imagine era însă o mască atent construită. Încă de tânăr, Carlo Gambino învățase lecția prețioasă a subestimării. Strategia sa era ca ceilalți să-l perceapă ca pe o amenințare minoră, inofensivă. Cei care cădeau în capcana acestei aparențe aveau parte, mai devreme sau mai târziu, de o revelație adesea brutală.

Și strategia a funcționat cu o eficiență remarcabilă. Gambino a domnit ca șef al celei mai puternice familii mafiote din Statele Unite timp de aproape două decenii. În ciuda unei cariere infracționale care s-a întins pe mai bine de jumătate de secol, a petrecut doar 22 de luni după gratii. Iar la finalul drumului, s-a stins liniștit, de bătrânețe, în confortul propriei case. Un destin pe care puțini capi mafioți îl cunosc. Așa că nu ar fi deloc o exagerare să afirmăm că acest om discret ar fi putut fi cel mai de succes mafiot din întreaga istorie a Americii.^[sursa]

Carlo Gambino: rădăcinile siciliene

Carlo Gambino a venit pe lume fie pe 24 august, fie pe 1 septembrie 1902 (sursele istorice nu sunt complet sigure asupra datei exacte), în Palermo, Sicilia, fiind fiul lui Tommaso Gambino și al Feliciei Castellano. Asemenea multor altor figuri proeminente ale Mafiei, tânărul Carlo a crescut într-o lume deja modelată de „Societatea Onorată”, cum era cunoscută Mafia în Palermo. Aceasta deținea banii, puterea și respectul – atributele supreme ale succesului într-o astfel de societate. Nu este de mirare, așadar, că Gambino a aspirat de mic să calce pe urmele acestor „oameni de onoare”; visa să devină el însuși un Don și să se bucure de privilegiile asociate acestui statut.

Spre deosebire însă de mulți alții care au pornit de jos, Gambino avea un avantaj crucial: conexiunile. Familia mamei sale, clanul Castellano, era deja adânc implicată în afacerile Mafiei, atât în Palermo, cât și peste ocean, la New York. Acest lucru i-a netezit calea către „inițierea” în afaceri. În adolescență, s-a dovedit a fi muncitor, inteligent și dornic să se facă remarcat, fiind rapid etichetat drept un tânăr de perspectivă. Drept urmare, la doar 19 ani, Carlo Gambino era deja acceptat în Societatea Onorată, depunând jurământul de sânge al tăcerii și loialității eterne față de frăție – Omertà. În același an, în noiembrie 1921, Gambino s-a îmbarcat clandestin pe vasul SS Vincenzo Florio și a pătruns ilegal în America, ascuns printre lăzi cu lămâi, ulei de măsline și vin Marsala.

Așa cum am menționat, Gambino avea deja rude în structura mafiotă newyorkeză, astfel că sosirea sa în Lumea Nouă a fost radical diferită de experiența majorității imigranților. A beneficiat de o escortă personală care l-a ajutat să treacă fără probleme de biroul de imigrări și vamă – oficialii relevanți fuseseră deja „unși”. Un văr îl aștepta pe chei cu o mașină, conducându-l direct la noul său apartament închiriat pe Navy Street, în apropierea docurilor din Brooklyn.

Oficial, Gambino avea deja un loc de muncă asigurat la o firmă de transporturi aparținând familiei Castellano, dar acesta era doar un paravan convenabil. Mafia nu ar fi riscat să aducă ilegal un om din Sicilia doar pentru a angaja un nou șofer de camion. Adevăratul său drum începea abia acum. Verii săi l-au introdus rapid în cercurile potrivite, prezentându-l unor „prieteni” implicați în activități ilicite și aflați mereu în căutare de forță de muncă suplimentară. Era epoca Prohibiției, iar alcoolul era o mină de aur. Curând, Gambino s-a trezit implicat în operațiuni de contrabandă cu băuturi alcoolice pentru cel mai influent mafiot al orașului la acea vreme – Giuseppe Masseria, cunoscut drept „Joe Șeful” („Joe the Boss”).

O nouă eră și războaiele Mafiei

Anii ’20 au reprezentat pentru Gambino o perioadă de ucenicie relativ discretă. A activat ca un pion în rețeaua de contrabandă a lui Masseria din Brooklyn. Sarcinile sale erau diverse: de la producția de alcool ilegal în distilerii improvizate în subsoluri, la contrabanda cu rom adus din Caraibe și, ocazional, la „convingerea” proprietarilor de baruri clandestine (speakeasies) să accepte ca șeful său să fie furnizorul lor exclusiv. În această perioadă tumultuoasă, a legat contacte esențiale cu alte figuri în ascensiune, care, alături de el, aveau să redefinească peisajul Mafiei americane: nume precum Lucky Luciano, Meyer Lansky, Vito Genovese și Frank Costello – personaje legendare ale lumii interlope.

Deceniul următor, anii ’30, a fost marcat de evenimente mult mai dramatice, în special de sângerosul Război Castellammarez și de consecințele sale, care au reconfigurat fundamental echilibrul puterii în New York. Este un capitol crucial în istoria Mafiei americane, despre care s-a scris mult. Pe scurt, povestea se desfășoară astfel:

Pe parcursul anilor ’20, Giuseppe Masseria fusese figura dominantă. Însă apariția unui rival ambițios venit din Sicilia, Salvatore Maranzano, a declanșat conflictul. Maranzano a ieșit învingător, reușind să-l convingă pe Lucky Luciano, unul dintre locotenenții cheie ai lui Masseria, să-și trădeze și să-și asasineze șeful. Cu „Joe Șeful” eliminat, Maranzano a reorganizat lumea interlopă newyorkeză în celebrele Cinci Familii. El însuși a preluat conducerea celei mai puternice, iar Luciano a fost recompensat cu propria familie pentru serviciul adus. Celelalte trei familii erau conduse de Profaci, Mangano și Gagliano. Este esențial să reținem aici numele familiei Mangano – aceasta avea să devină, în cele din urmă, teritoriul lui Carlo Gambino.

Însă domnia lui Maranzano s-a dovedit a fi la fel de tiranică precum cea a predecesorului său. Autoproclamat „capo di tutti i capi” (șeful tuturor șefilor), el pretindea supunere absolută și o parte din profiturile celorlalte familii. Această abordare autocratică nu a fost pe placul celorlalți gangsteri, care aspirau la o structură mai colaborativă. Astfel, Luciano și asociații săi nu au ezitat să-l elimine și pe Maranzano. În urma acestui act, au pus bazele Comisiei – un soi de „consiliu de administrație” al Mafiei, menit să medieze disputele și să protejeze interesele comune. Deși, teoretic, toți membrii Comisiei erau egali, realitatea era alta. Nimeni nu se îndoia că Lucky Luciano era adevăratul lider, chiar dacă nu purta oficial o titulatură grandioasă.

În tot acest timp, Carlo Gambino a rămas în umbră, executând ordinele ca un soldat loial în cadrul familiei Mangano, condusă de Vincent Mangano, secondat de fratele său și consigliere, Philip Mangano. Gambino a urcat treptat în ierarhie, alături de alți doi bărbați care reprezentau antiteza sa: Joe Adonis, un narcisist ostentativ, preocupat de imaginea sa și specializat în mită și aranjamente de culise, și Albert Anastasia, cunoscut drept „Pălărierul Nebun” sau „Lordul Marii Execuții”. Anastasia era un asasin de o violență extremă, cu un temperament exploziv și o mentalitate de tipul „trage întâi, întreabă după”. El era omul la care apela Mangano atunci când cineva trebuia intimidat… sau eliminat.

Anii ’30 au avut și ei suișurile și coborâșurile lor pentru Gambino. Sfârșitul Prohibiției i-a oferit ocazia să-și demonstreze flerul pentru afaceri. În timp ce alte bande renunțau la contrabanda cu alcool, el a intuit corect că va exista în continuare o piață imensă pentru băutură ieftină, ilegală și cu tărie ridicată. A cumpărat la prețuri de nimic echipamentele de distilare de la foștii contrabandiști și și-a extins operațiunea. Până la mijlocul deceniului, Gambino conducea cea mai mare rețea de producție și distribuție de alcool ilegal din oraș, acumulând o avere considerabilă. Eficiența sa a fost răsplătită de Mangano, care l-a promovat la rangul de capo (căpitan), oferindu-i propria echipă. Pe plan personal, în anul 1932, Gambino s-a căsătorit cu verișoara sa, Kathryn Castellano, cu care a avut patru copii.

Succesul a venit însă la pachet cu probleme legale. A fost arestat în anul 1930 în Massachusetts ca „persoană suspectă”, dar eliberat fără acuzații. În același an, a fost acuzat de furt în Brockton și s-a emis un mandat pe numele său pentru neprezentare la proces. A fost prins patru ani mai târziu, dar acuzația a fost retrasă după ce a returnat suma de 1.000 de dolari. În anul 1937, însă, norocul l-a părăsit. A fost găsit vinovat de evaziune fiscală legată de afacerile cu alcool în Philadelphia și condamnat la 22 de luni de închisoare în Penitenciarul Federal Lewisburg din Pennsylvania. Aceasta avea să fie singura sa condamnare la închisoare cu executare.

Schimbarea gărzii în Familie

Anii ’40 au continuat să fie profitabili pentru Gambino. În timp ce Al Doilea Război Mondial răvășea viețile a milioane de oameni, el făcea avere din vânzarea timbrelor de rație obținute de la funcționari corupți din Biroul de Administrare a Prețurilor. Și-a investit câștigurile într-o gamă largă de afaceri legitime – restaurante, cluburi de noapte, brutării, fabrici, măcelării, firme de import de ulei de măsline, companii de transport și pizzerii. Până la sfârșitul deceniului, era unul dintre cei mai bogați membri ai sindicatului Mangano.

Dar sub suprafața prosperității, tensiunile mocneau în cadrul familiei. Conflictul dintre Vincent Mangano și subalternul său exploziv, Albert Anastasia, atingea cote critice. Chiar și într-o lume populată de criminali violenți, Anastasia ieșea în evidență prin cruzimea sa. Niciodată nu fusese cu adevărat apropiat de Mangano, preferând compania unor figuri ca Luciano și Frank Costello. Privind retrospectiv, este aproape surprinzător că a rezistat 20 de ani ca subaltern al lui Mangano înainte de a decide că a sosit momentul să preia frâiele.

Metoda aleasă de Albert Anastasia a fost, previzibil, de o violență brutală. Pe 19 aprilie 1951, atât Vincent, cât și Philip Mangano au fost eliminați. Trupul lui Philip a fost descoperit în mlaștinile din Sheepshead Bay, Brooklyn, ciuruit de trei gloanțe. Cadavrul fratelui său, Vincent, nu a fost găsit niciodată, fiind declarat oficial mort un deceniu mai târziu. Dar în lumea Mafiei, nimeni nu avea îndoieli asupra sorții sale.^[sursa]

Ai crede că asasinarea șefului uneia dintre cele mai importante familii mafiote și a consilierului său ar atrage mânia Comisiei. Nu și în cazul lui Anastasia. Era prea periculos și avea aliați puternici – în special pe Frank Costello, care, după deportarea lui Lucky Luciano în Italia, devenise șeful interimar al familiei Luciano (redenumită ulterior Genovese). Cu Luciano departe, influența sa directă scăzuse, iar Costello căuta aliați de calibru. Anastasia se potrivea perfect. Costello i-a convins pe ceilalți capi să-l accepte pe Albert Anastasia ca noul șef al familiei Mangano, iar afacerile au continuat, aparent, ca de obicei.

Cu Anastasia la conducere, structura de vârf îi includea pe Frank Scalise, Joe Adonis și Carlo Gambino. Teoretic, era un pas înainte pentru Gambino, dar realitatea era complexă. Anastasia îl trata adesea cu dispreț, trimițându-l să rezolve treburi mărunte sau chiar amenințându-l fizic în public. Îl trata ca pe un simplu soldat, nu ca pe unul dintre principalii săi locotenenți și generatori de profit. Majoritatea gangsterilor nu ar fi tolerat un asemenea afront, dar Gambino răspundea cu acel „zâmbet lingușitor” caracteristic. Acest comportament i-a convins pe mulți că era doar o „nevăstuică” fără coloană vertebrală. În realitate, el doar își aștepta momentul.

Dacă Gambino avea să lovească, o va face când Anastasia va fi cel mai vulnerabil. Și nu a trebuit să aștepte prea mult. Destinele lui Anastasia și Frank Costello erau legate; pentru a scăpa de unul, trebuia să-l elimini și pe celălalt. Spre norocul lui Gambino, în familia rivală Luciano exista un om cu ambiții similare: Vito Genovese. După deportarea lui Luciano, Genovese considera că el ar fi trebuit să preia conducerea, nu Costello. Avid de putere, Genovese făcea propriile manevre pentru a-i înlătura pe vechii șefi și s-a dovedit a fi un aliat conjunctural prețios pentru Gambino.

Primul care a ieșit din scenă din cercul apropiat al lui Anastasia a fost Joe Adonis, care, în anul 1956, a ales deportarea în Italia în locul unei lungi pedepse cu închisoarea. Apoi, pe 2 mai 1957, Frank Costello a fost împușcat în fața clădirii unde locuia, la ordinul lui Genovese. A scăpat doar cu o rană superficială la cap, dar experiența l-a convins că poziția sa de putere devenise nesustenabilă. Costello a cedat voluntar controlul familiei lui Genovese și s-a retras din activitate.

Următorul pe listă a fost Frank Scalise, împușcat mortal în fața unui aprozar din Bronx, doar o lună mai târziu. Motivul oficial invocat a fost că Scalise fusese prins vânzând „grade” în Mafie pentru 50.000 de dolari bucata – o încălcare gravă a codului nescris. Cine a ordonat însă asasinatul rămâne neclar. Genovese era suspectul evident, dar unii speculează că ar fi putut fi chiar Anastasia, fie indignat de fapta lui Scalise, fie, mai probabil, încercând să-și acopere propria implicare într-o schemă similară. Indiferent de adevăr, Scalise era mort, iar Albert Anastasia l-a numit pe Carlo Gambino noul său underboss (locțiitor). Nu realiza însă că subalternul său îl ura profund și deja conspira împotriva sa alături de Genovese.

Mai rămânea un singur pas pentru Gambino: eliminarea „Pălărierului Nebun”. În dimineața zilei de 25 octombrie 1957, Albert Anastasia se afla la frizeria hotelului Park Sheraton din Manhattan pentru un bărbierit și o tunsoare. Brusc, doi bărbați cu fețele acoperite de eșarfe au năvălit în salon, l-au dat la o parte pe frizer și au deschis focul asupra lui Anastasia. Într-un ultim spasm de furie, se spune că Donul s-a ridicat de pe scaun și s-a repezit spre atacatori, dar, în confuzia și panica momentului, s-a năpustit de fapt asupra propriei reflexii în oglindă, înainte de a se prăbuși fără viață.

Albert Anastasia era mort. Identitatea asasinilor săi rămâne un mister până astăzi. Fără îndoială, Gambino și Genovese au fost implicați în orchestrarea loviturii, dar zvonurile de pe stradă sugerau că executanții ar fi provenit de fapt din familia Profaci – mai exact, din echipa lui Joe Gallo. Nu vom ști niciodată cu certitudine. Ceea ce știm însă este că drumul lui Carlo Gambino către tronul familiei era acum liber.

Preluarea puterii și jocul Comisiei

Moartea lui Anastasia, retragerea lui Costello și exilul lui Luciano au creat un vid de putere major în mafia newyorkeză. Planul era ca Gambino să fie uns noul șef al familiei Mangano (care urma să-i poarte numele), iar Vito Genovese, ca nou lider al celei mai puternice dintre cele cinci familii, să devină președintele Comisiei – o poziție deținută anterior doar de Lucky Luciano.

Momentul oficial al acestei redistribuiri a puterii trebuia să fie în noiembrie 1957, la o mare reuniune a capilor mafioți convocată de Genovese la proprietatea gangsterului Joseph Barbara din Apalachin, New York. Ar fi trebuit să fie momentul de glorie al lui Genovese și, într-o măsură mai mică, al lui Gambino. Însă poliția le-a stricat planurile. Observând afluxul neobișnuit de mașini de lux din alte state la reședința lui Barbara, autoritățile au descins la fața locului, provocând haos și arestând zeci de mafioți.

Așadar, încoronarea nu a decurs conform planului, dar Genovese și-a onorat partea sa de înțelegere ulterior, într-o întâlnire mai discretă la New York. Era oficial: la 57 de ani, Carlo Gambino devenea Don Carlo, șeful familiei redenumite Gambino.

Familia Gambino

A fi șeful propriei familii era, desigur, un statut important. Dar a fi șeful întregii Comisii era și mai tentant. Ceea ce însemna că Vito Genovese trebuia să dispară din peisaj. Nu se știe exact când Gambino a decis să se întoarcă împotriva aliatului său conjunctural și nici care a fost rolul său precis în căderea acestuia. Poate că Gambino nu avusese niciodată încredere în Genovese, considerându-l prea lacom de putere și prea imprevizibil. Sau poate, pur și simplu, a văzut o oportunitate și a profitat de ea. Oricare ar fi fost motivul, Gambino a început să conspire cu dușmanii lui Genovese – vechii săi rivali Costello, Luciano și Meyer Lansky. Nu erau însă dispuși să riște un război deschis cu Genovese; ar fi fost sinucidere curată. Existau însă și alte metode. Mai exact, o înscenare legată de traficul de heroină.

Conform autobiografiei lui Luciano, el, Costello, Lansky și Gambino ar fi mituit cu 100.000 de dolari un mic traficant portorican pe nume Nelson Cantellops. Acesta urma să depună mărturie în instanță, susținând că l-ar fi văzut personal pe Genovese supervizând achiziția unor transporturi mari de heroină. Era o înscenare evidentă, dar Biroul Federal de Narcotice îl vâna pe Genovese cu atâta ardoare, încât nu a stat să analizeze prea mult detaliile. Pe baza acestei mărturii fabricate, guvernul i-a arestat pe Vito Genovese și pe 24 dintre asociații săi pentru trafic de droguri. În anul 1959, Genovese a fost condamnat la 15 ani de închisoare. A murit după zece ani, în spatele gratiilor.

Cu poziția de președinte al Comisiei din nou vacantă, un singur om era pregătit să o ocupe: Carlo Gambino. Acesta tocmai devenise cel mai puternic șef mafiot din America.

Anii ’60, sub domnia lui Don Carlo, au marcat apogeul puterii familiei Gambino. Controlau practic toate activitățile ilicite care tranzitau Aeroportul Internațional JFK, docurile din Brooklyn și influentul sindicat al transportatorilor Teamsters. Așa cum făcuse și înainte, Gambino reinvestea profiturile ilegale în afaceri legitime răspândite în tot orașul, afaceri care, la rândul lor, serveau drept paravan pentru alte operațiuni ilicite. Însă pe măsură ce puterea lui Gambino creștea, nemulțumirea celorlalte familii se accentua, văzând cum felia lor din „plăcintă” devenea tot mai mică.

Familia Lucchese era un aliat de nădejde. Don Carlo și șeful acesteia, Tommy Lucchese, își cimentaseră alianța în stil aproape medieval, prin căsătoria a doi dintre copiii lor. Dar celelalte trei familii reprezentau o problemă. Joe Bonanno, șeful familiei Bonanno, îl displăcea profund pe Gambino și, în anul 1963, a pus la cale un plan extrem de ambițios: asasinarea nu doar a lui Don Carlo, ci a tuturor aliaților săi din Comisie. Ar fi putut fi cea mai îndrăzneață lovitură din istoria Mafiei, dacă ar fi reușit. Dar, din nou, soarta a părut să fie de partea lui Gambino.

Aliatul lui Bonanno în această conspirație era Joe Magliocco, noul șef al familiei Profaci, care se lupta să-și consolideze poziția după moartea predecesorului său, Joe Profaci. Bonanno l-a însărcinat pe asasinul Joe Colombo să-i elimine pe Carlo Gambino și Tommy Lucchese. Însă Colombo a considerat că trădarea complotului i-ar servi mai bine carierei. A avut dreptate. Drept recompensă, Gambino l-a numit pe Colombo noul șef al familiei Profaci, pe care a redenumit-o prompt după numele său. Dar ce se întâmpla cu conspiratorii Bonanno și Magliocco?

Surprinzător, ambii au scăpat relativ ușor. Auzind că planul său a fost dejucat, Bonanno a fugit din țară la Montreal. S-a întors câțiva ani mai târziu și, uluitor, i s-a permis să se retragă liniștit în Arizona. Magliocco nu a fugit. S-a prezentat în fața Comisiei, și-a recunoscut rolul și și-a cerut iertare. Din nou, în mod necaracteristic pentru lumea Mafiei, a fost iertat. I s-a permis să se retragă, cu condiția să cedeze controlul familiei lui Colombo. A murit în urma unui atac de cord mai târziu în același an. Deși suspiciunile de otrăvire au planat mult timp, o autopsie efectuată ani mai târziu nu a găsit nicio dovadă în acest sens.

Două familii rivale fuseseră neutralizate. Mai rămânea una: familia Genovese. La acel moment, Vito Genovese era încă în viață, deși în închisoare, rămânând teoretic adevăratul șef. Conducerea interimară era asigurată de un anume Tommy Eboli. Acesta însă aspira la poziția de șef permanent și a împrumutat milioane de dolari de la Comisie pentru a finanța propria operațiune de trafic de droguri. Afacerea a eșuat lamentabil, iar Eboli s-a trezit dator vândut lui Carlo Gambino, fără posibilitatea de a returna banii. Consecința era previzibilă.

Într-o noapte de iulie 1972, Eboli a fost găsit zăcând lângă mașina sa, împușcat de cinci ori în față și în gât. A fost înlocuit ca șef interimar de Frank „Funzi” Tieri, la recomandarea personală a lui Gambino. Acest lucru a alimentat speculațiile că Gambino plănuise de la bun început eliminarea lui Eboli pentru a-l înlocui cu un om loial lui.

Amurgul unui Don

Carlo Gambino își neutralizase eficient toți dușmanii și își menținuse cu fermitate poziția în vârful ierarhiei. Exista însă un dușman pe care nimeni nu-l putea învinge: timpul. Sănătatea lui Gambino era precară încă din anii ’50. Inițial, acest lucru îi servise drept pretext pentru a contracara cu succes tentativele autorităților de imigrare de a-l deporta (să nu uităm că intrase ilegal în țară). Dar în anii ’70, vârsta și bolile își spuneau cuvântul. S-a retras din viața publică, devenind și mai discret decât fusese vreodată.

Până în ultimele sale clipe, Carlo Gambino și-a condus vasta organizație din reședința sa din Massapequa, Long Island. S-a stins din viață pe 15 octombrie 1976, la vârsta de 74 de ani. Într-o mișcare controversată, care avea să zguduie familia, Gambino l-a numit succesor pe vărul său, Paul Castellano, în detrimentul loialului său underboss, Aniello Dellacroce. Această decizie a creat o falie adâncă în cadrul organizației, o diviziune care nu avea să fie rezolvată nici de Dellacroce, nici de Castellano, ci, în cele din urmă, de protejatul lui Dellacroce – un nume care avea să devină sinonim cu Mafia modernă: John Gotti.