Cine a fost Buddha și de ce îl venerează oamenii?

Cine a fost Buddha cu adevărat? Dincolo de figura istorică a lui Siddhartha Gautama, învăluită în misterul timpului, se desfășoară un univers fascinant de personaje emblematice pentru budism. Vă invităm într-o explorare a acestor figuri și a poveștilor extraordinare care le înconjoară, narațiuni ce continuă să inspire milioane de oameni.

Asemenea unui fluviu liniștit, dar puternic, budismul a atras adepți din toate colțurile lumii, captivând prin profunzimea pragmatică și autenticitatea învățăturilor fondatorului său. Nu este doar o religie, ci o veritabilă artă de a trăi, de a percepe lumea și de a interacționa cu ea. Dar cine este cel de la care a pornit totul? În rândurile ce urmează, vom ridica vălul de pe identitatea lui Buddha, urmărindu-i pașii pe drumul anevoios, dar transformator, către Nirvana – eliberarea supremă. Vom pătrunde, de asemenea, în viețile și semnificația celor care i-au urmat exemplul, înțelegând budismul nu doar ca o religie, ci ca o filosofie ce promite o viață plină de sens și echilibru.

Primii pași pe calea iluminării: ce este budismul?

Rădăcinile budismului se adâncesc până în secolul al VI-lea î.e.n., în inima Asiei de Sud-Est. Mai mult decât un set de dogme, este adesea privit ca o școală de gândire, o călăuză complexă ce ne ghidează prin toate fațetele existenței. Conform vechilor credințe indiene, fiecare ființă umană este prinsă într-un ciclu perpetuu de moarte și renaștere – samsara, cum este numit în sanscrită. Budismul oferă o cale de eliberare din această roată nesfârșită și din suferința inerentă vieții.^[sursa]

Principiul fundamental este recunoașterea faptului că fiecare acțiune (karma) generează consecințe („fructe”), iar aceste consecințe sunt cele care alimentează ciclul reîncarnărilor. Scopul ultim al acestei filosofii este transcenderea acestor legături karmice și atingerea stării de Nirvana – trezirea spirituală și eliberarea de condiționările existenței terestre. Buddha însuși a revelat cele Patru Adevăruri Nobile, care gravitează în jurul ideii centrale că viața implică suferință (dukkha), iar rădăcina acestei suferințe este ignoranța și atașamentul.

Eliberarea de ignoranță se obține prin cultivarea înțelepciunii, un proces ce poate fi parcurs urmând Calea Nobila cu Opt Brațe – calea de mijloc, o disciplină a autotransformării ce conduce, în final, la eliberare.

Între legendă și istorie: Siddhartha Gautama, cel ce va deveni shakyamuni

Undeva între secolele VI și IV î.Hr., în regiunea Lumbini din Nepalul de astăzi, se năștea Siddhartha Gautama. Fiu al unui conducător de clan din tribul Shakya, aparținea castei războinicilor. Manuscrisele vechi povestesc cum, la nașterea sa, înțelepții au profețit că va deveni fie un mare rege, fie un mare înțelept. Temându-se că va alege calea spirituală, tatăl său l-a crescut într-un palat opulent, ferit de orice imagine a suferinței umane.

Destinul, însă, nu a putut fi ocolit. Ajuns la maturitate, într-o ieșire dincolo de zidurile palatului, Siddhartha a avut patru întâlniri care aveau să-i schimbe viața pentru totdeauna: a văzut un bătrân copleșit de povara anilor, un om măcinat de boală, un cortegiu funerar purtând un trup neînsuflețit și, în final, un ascet senin. Aceste experiențe, cunoscute drept „Cele Patru Semne Cerești” (sau „Priveliști Trecătoare”), i-au revelat brutal adevărurile universale ale bătrâneții, bolii, morții și posibilitatea renunțării ca răspuns la suferință.

Cutremurat de cele văzute, Siddhartha a renunțat la viața princiară, la bogății și la familie, îmbrăcând haina simplă a unui căutător spiritual. A pornit în căutarea eliberării, dedicându-se inițial unor practici ascetice extreme. A descoperit însă, după ani de meditație și privațiuni severe, că automortificarea nu era răspunsul; aceasta nu îi aducea pacea interioară, ci doar slăbiciune. Astfel, a decis să caute o „cale de mijloc”, un echilibru între extrema plăcerii și cea a renunțării dureroase.

Momentul crucial al iluminării sale a avut loc sub un smochin (specia Ficus religiosa), care va deveni cunoscut ulterior drept arborele Bodhi (arborele trezirii). Acolo, așezat în meditație profundă, a înfruntat ispitele lui Mara, personificarea tentației și a iluziei, care i-a fluturat în fața ochilor viziuni ale plăcerii și ale fricii. Siddhartha a rămas neclintit, contemplând natura suferinței și a dorinței.

Și atunci, revelația a venit. A înțeles că dorința – atașamentul față de plăceri, existență și non-existență – este combustibilul care alimentează ciclul reîncarnărilor (samsara), forțând ființele să repete la nesfârșit experiența suferinței. Eliberarea de această dorință înseamnă atingerea Nirvanei, starea de pace absolută și libertate. A formulat atunci cele Patru Adevăruri Nobile și a început să împărtășească înțelepciunea sa, atrăgând din ce în ce mai mulți discipoli. Învățăturile sale puneau un accent deosebit pe practica directă și pe experiența personală, considerând că teoria fără trăire directă a iluminării ar putea fi ușor denaturată. El a arătat Calea către Eliberare, expunând metoda pragmatică a Nobilei Căi cu Opt Brațe.

La venerabila vârstă de 80 de ani, Siddhartha Gautama s-a stins din viață, intrând în Parinirvana – stingerea finală, starea atinsă după moarte de cel care a realizat Nirvana în timpul vieții. Astfel, a părăsit definitiv ciclul samsarei. Tradiția budistă îl venerează sub numele de Buddha Shakyamuni – „Înțeleptul din clanul Shakya”.

Dincolo de Buddha: figurile iluminate ale compasiunii

Universul budist este populat de numeroase ființe a căror înțelepciune și compasiune sunt considerate a egala pe cele ale lui Buddha însuși. Aceste figuri ar alege, conform tradiției, să rămână conectate cu lumea pământească pentru a alina suferința umanității. Trei tipuri de astfel de ființe sunt centrale în diferitele școli budiste: Arhat-ul, Pratyekabuddha și Bodhisattva.

Arhat-ul (sau Arahant) reprezintă idealul timpuriu al practicii budiste, în special în școala Theravada. Este un discipol care, urmând învățăturile lui Buddha și Calea Nobila cu Opt Brațe, a atins iluminarea și Nirvana pentru sine, eliberându-se de ciclul renașterilor. Numele însuși sugerează perfecțiunea și demnitatea celui „vrednic”. Tradiția chineză menționează adesea optsprezece Arhați principali, discipoli direcți ai lui Buddha, deși numărul variază. Acești iluminați, deși eliberați, așteaptă și ei venirea lui Maitreya, Buddha viitorului.

Pratyekabuddha („Buddha solitar” sau „Buddha pentru sine”) este o figură aparte: cineva care atinge iluminarea prin propriile eforturi, fără a avea un învățător în acea viață și fără a preda apoi Dharma altora într-un mod sistematic.

Figura cea mai proeminentă, în special în tradiția Mahayana („Marele Vehicul”), este însă Bodhisattva. Apariția acestui ideal a marcat o schimbare de perspectivă în budism. Ca reacție la ceea ce era perceput uneori ca un individualism subtil în idealul Arhat-ului (concentrat pe propria eliberare), tradiția Mahayana a pus accentul pe compasiunea universală (karuna) și altruism. Astfel, s-a născut figura Bodhisattva-ului, definită prin serviciu dezinteresat, renunțare și angajament activ în a ajuta toate ființele. În timp ce Arhat-ul țintește Nirvana individuală, Bodhisattva-ul îmbrățișează un ideal mai vast, motivat de compasiune.

Un Bodhisattva este, prin definiție, o ființă care a atins pragul Nirvanei, având capacitatea de a se elibera complet, dar care alege în mod conștient să amâne propria eliberare finală pentru a rămâne în lume și a ajuta toate celelalte ființe să atingă iluminarea. Acest act de renunțare voluntară la Nirvana, din pură compasiune, este considerat o expresie supremă a înțelegerii budiste a non-atașamentului. Este cel care atinge Bodhi (trezirea), dar renunță la Nirvana, alegând să slujească umanitatea suferindă. Bodhisattva nu își urmărește propria Nirvana, ci devine un ghid și un protector pentru lume în drumul ei colectiv către eliberare.

Termenul Bodhisattva înseamnă literal „ființă (sattva) a cărei esență este iluminarea (bodhi)” sau „cel al cărui scop este trezirea”. Inițial, în budismul timpuriu, termenul era folosit preponderent pentru a descrie viețile anterioare ale lui Siddhartha Gautama, înainte de a deveni Buddha. O colecție celebră a acestor povești se regăsește în Jataka, un corpus de aproximativ 550 de narațiuni din canonul budist, ilustrând virtuțile cultivate de viitorul Buddha de-a lungul nenumăratelor sale existențe. Ulterior, în special în Mahayana, semnificația s-a extins, incluzând orice persoană care face jurământul solemn de a atinge iluminarea nu doar pentru sine, ci pentru binele tuturor ființelor, aspirând să devină un Buddha în viitor.

Astfel, tradiția budistă abundă în figuri de Bodhisattva venerați, înțelepți și plini de compasiune aidoma lui Buddha, despre care se crede că intervin activ în lume, folosindu-și puterile spirituale în nenumărate povești de salvare și alinare.

O altă dimensiune a speranței: Paradisul lui Amitabha

Unul dintre cele mai populare și influente culte din lumea budistă, în special în Asia de Est, este cel dedicat lui Amitabha Buddha. Numele său înseamnă „Lumină Infinită” sau „Viață Infinită”, fiind cunoscut drept Buddha al Luminii și Vieții Nemuritoare. Acesta este unul dintre cei cinci Buddha Cosmici (Dhyani Buddhas), un grup de figuri transcendente adesea venerate împreună în budismul Mahayana și Vajrayana. Legenda spune că Amitabha a fost cândva un rege care a renunțat la tron pentru a deveni călugăr, sub numele Dharmakara.

În timpul practicii sale, Dharmakara a făcut patruzeci și opt de jurăminte solemne, angajându-se să salveze toate ființele vii. Cel de-al optsprezecelea jurământ, cel mai faimos, promitea crearea unui Tărâm Pur, numit Sukhavati (Tărâmul Fericirii Absolute) sau Paradisul Vestic. Oricine, indiferent de statutul său sau de faptele din trecut, dacă îi va invoca numele cu sinceritate și credință profundă, în special în momentul morții, va renaște în acest tărâm minunat. Sukhavati este descris în sutre ca un loc de o frumusețe nepământeană, plin de lumină, arome plăcute, muzică celestă produsă de păsări și copaci de nestemate, unde nu există suferință. Cei care ajung acolo renasc în boboci de lotus, iar când mintea lor este complet purificată de impurități, lotusul se deschide, permițându-le să-l vadă pe Amitabha și să progreseze rapid către iluminare.

Amitabha este adesea reprezentat alături de doi însoțitori principali, ambii Bodhisattva de rang înalt: Avalokiteshvara și Mahasthamaprapta. Avalokiteshvara, în special, se bucură de o venerație imensă, fiind cunoscut drept Bodhisattva al Compasiunii Infinite. Considerat o emanație a lui Amitabha, el veghează asupra lumii noastre în intervalul dintre plecarea lui Buddha Shakyamuni și venirea viitorului Buddha, Maitreya. Interesant este că, în tradițiile din Asia de Est (China, Japonia, Coreea, Vietnam), Avalokiteshvara este adesea venerat sub forme feminine – Guanyin în China și Kannon în Japonia – fiind perceput ca o divinitate a milei și ocrotirii.

Privind spre viitor: cine va fi următorul Buddha?

În vasta tapiserie a cosmologiei budiste, speranța unui nou început este întruchipată de Maitreya, considerat Buddha care va veni după Shakyamuni. Tradiția spune că el locuiește în prezent în Tushita, unul dintre tărâmurile cerești superioare, de unde va coborî pe Pământ la momentul potrivit, în viitorul îndepărtat. Se crede că venirea sa va avea loc atunci când învățăturile (Dharma) lui Buddha Shakyamuni vor fi aproape complet uitate sau denaturate, iar durata vieții umane va fi foarte lungă. Atunci, Maitreya își va asuma rolul de Buddha pe Pământ, pentru a preda din nou Dharma și a ghida omenirea către iluminare.

Profețiile îl descriu pe Maitreya ca pe o ființă iluminată destinată să fie succesorul de drept al lui Siddhartha Gautama. Se spune că învățătura sa va fi universală, prinzând rădăcini adânci în conștiința întregii umanități și inaugurând o eră de pace și armonie. Cultul lui Maitreya este unul dintre cele mai vechi și mai răspândite în diversele școli budiste, primele dovezi datând încă din secolul al III-lea d.Hr.

Două aspecte sunt deosebit de interesante în legătură cu tradiția Maitreya: în primul rând, narațiunile despre viața sa viitoare prezintă paralele cu cele despre viața lui Shakyamuni; în al doilea rând, figura sa prezintă anumite analogii cu conceptul mesianic din alte tradiții religioase. De altfel, se consideră că regele indian Ashoka Maurya, un mare susținător și propagator al budismului în secolul al III-lea î.Hr., a folosit figura lui Maitreya ca un element unificator și inspirațional în eforturile sale de a consolida și răspândi religia.

Pe măsură ce budismul s-a răspândit geografic și cultural, cultul lui Maitreya a căpătat noi nuanțe. Un exemplu frapant este reprezentarea sa în China sub forma lui Budai (sau Hotei în Japonia), cunoscut popular ca „Buddha Râzând”. Acesta este înfățișat ca un călugăr jovial, cu o burtă proeminentă, un sac plin de daruri și o expresie permanent veselă. Deși distinct de imaginea tradițională a lui Maitreya ca un Bodhisattva princiar, Budai a ajuns să fie considerat în folclorul chinez o încarnare a lui Maitreya, fiind venerat ca un zeu al norocului, abundenței și fericirii.