Ce semnifică drapelul României? Este adevărat că a ajuns pe Lună?

Drapelul României: albastru, galben și roșu. Trei culori așezate vertical, egale, formând un dreptunghi cu proporții simple de 2:3 – acesta este drapelul național al României. O imagine familiară, a cărei solemnitate este ancorată în însăși Constituția țării, care la articolul 12 specifică ordinea precisă: albastru la lance, galben la mijloc și roșu la margine. Detaliile tehnice, de la nuanțele exacte – albastru cobalt, galben crom, roșu vermion – la protocolul arborării, sunt riguros stabilite prin lege (Legea nr. 75/1994), dar dincolo de specificații se află o istorie bogată și adesea complexă.

Privit de departe, tricolorul românesc poate fi confundat cu drapelele altor națiuni. Are o asemănare izbitoare cu drapelul civil al Andorrei și, mai ales, cu cel de stat al Ciadului, o coincidență care a generat chiar și discuții diplomatice – Ciadul solicitând la ONU clarificări, dată fiind singura diferență notabilă: nuanța de albastru (indigo pentru Ciad, cobalt pentru România). O legătură de rudenie, însă, există cu drapelul Republicii Moldova, care preia tricolorul românesc, adăugându-i stema țării în centru și folosind proporții diferite (1:2) și o nuanță distinctă de albastru.

Drapelul României: ce semnifică cele trei culori

Dar ce povestesc aceste culori? Specialiștii în heraldică, precum dr. Ștefan Szemkovics de la Arhivele Naționale, le descifrează semnificațiile adânci: albastrul cobalt evocă fidelitate, loialitate și adevăr; galbenul crom simbolizează prestigiu, virtute și bogăție; iar roșul vermion pulsează cu acțiune, pasiune și curajul de a servi patria.

Rădăcinile istorice ale acestor culori pe pământ românesc sunt vechi. Acestea apar sporadic pe documente emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și elemente decorative. Însă momentul definitoriu pentru simbolistica lor modernă survine în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821. Pe steagul răscoalei, canafii tricolori purtau pentru prima dată mesajul ce avea să reverbereze peste timp: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).^[sursa]

Adoptarea oficială a tricolorului a avut loc întâi în Țara Românească, în anul 1834. Domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a obținut aprobarea sultanului otoman pentru pavilioane navale și drapele de luptă distincte. Un prim model aprobat avea culorile roșu, albastru și galben, cu însemne heraldice. Însă, rapid, ordinea s-a schimbat, galbenul așezându-se în centru. La ceremonia de înmânare, domnitorul sublinia reînvierea unui drept străvechi: „Miliția românească… dobândește iarăși acel drept din vechime și primește steagurile sale cu feţile naţionale… ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţei şi al supunerii către legi”.

Anul revoluționar 1848 a cimentat tricolorul în conștiința națională. Guvernul provizoriu al Țării Românești a decretat steagul albastru-galben-roșu (cu albastrul sus, conform devizei „Dreptate, Frăție”) drept drapel național. Încă din aprilie, studenții români la Paris salutau schimbările cu acest simbol al unității dintre moldoveni și munteni. Deși un decret ulterior (iulie 1848) a schimbat dispunerea în benzi verticale (albastru la lance), posibil sub influența modelului francez, revoluționarii au insistat că alegerea culorilor nu era o imitație, ci o continuare a unei tradiții proprii. Înfrângerea revoluției a dus la interzicerea temporară a tricolorului, purtarea lui devenind un act de sfidare.

După Unirea Principatelor din 1859, a apărut și legenda – convenabilă politic – că tricolorul s-ar fi născut din contopirea culorilor Moldovei (atribuite atunci ca roșu-albastru) și Țării Românești (galben-albastru). Deși atrăgătoare și inspirațională pentru artiști precum Constantin Lecca (al cărui tablou celebru înfățișează împăcarea dintre Bogdan al III-lea și Radu cel Mare sub aceste steaguri), combinațiile respective nu sunt atestate istoric înainte de anii 1830.

În primii ani ai Principatelor Unite (1859-1866), drapelul adoptat a fost tricolorul orizontal, roșu-galben-albastru (cu roșu sus, conform unor surse, după 1862). Chiar și sub această formă, el începea să câștige recunoaștere. Doctorul Carol Davila nota cu mândrie cum, în timpul vizitei lui Cuza la Constantinopol în 1864, „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare… tot cu steagul român fâlfâind la catart”.

Consacrarea definitivă a venit odată cu Constituția din 1866 și legea din 1867. Acestea au stabilit forma actuală: culorile albastru, galben și roșu dispuse vertical, începând de la lance. Stema țării urma să fie plasată doar pe drapelele oficiale (princiare/armată), cele civile rămânând simple. Raportorul legii, Mihail Kogălniceanu, exprima atunci o viziune ce dăinuie și azi: „Drapelul tricolor cum este astăzi… este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Timp de peste un secol, acest drapel a fluturat peste România monarhică și, cu stema socialistă adăugată în centru, peste România comunistă. Momentul Decembrie 1989 a fost marcat simbolic de decuparea acelei steme, un gest spontan de recuperare a identității. Aproape imediat, Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 a reconfirmat „tricolorul tradițional al României” ca drapel oficial, simplu, așa cum fusese consacrat în 1867.

Astăzi, drapelul României continuă să fie un simbol puternic al identității naționale, o mărturie a istoriei și un purtător al aspirațiilor unui popor. Fiecare fâlfâire a sa poartă ecourile luptelor pentru libertate, dreptate și frăție.

A ajuns drapelul României pe Lună?

Era 20 iulie 1969. O lume întreagă privea cu sufletul la gură cum Neil Armstrong, comandantul misiunii Apollo 11, cobora scara modulului lunar și rostea cuvintele iconice: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”. Istoria se scria sub ochii tuturor, iar primul pas al omului pe Lună devenea un moment definitoriu al secolului XX.

Însă dincolo de fapta tehnică extraordinară, misiunea Apollo 11 a purtat cu ea și o încărcătură simbolică aparte. Cu câteva săptămâni înainte de lansare, Statele Unite au inițiat un gest diplomatic inedit: au invitat națiunile lumii să trimită mesaje de bunăvoință, destinate să rămână pe suprafața lunară ca un testament al păcii. Într-o lume divizată de Războiul Rece, ideea era îndrăzneață.

Printre cele 73 de state care au răspuns apelului s-a numărat și România Socialistă, condusă la acea vreme de Nicolae Ceaușescu. Liderul român a semnat un mesaj concis, redactat atât în română, cât și în engleză, exprimând speranța universală a acelor timpuri: „Fie ca primul contact al omului cu Luna să ducă la împlinirea aspirațiilor de progres și pace ale tuturor celor de pe Pământ”. Alături de text, către NASA a fost trimisă și imaginea drapelului României Socialiste, cu stema specifică perioadei în centru.

Tehnologia din spatele acestui gest a fost la fel de impresionantă ca misiunea însăși. Fiecare mesaj și imaginea steagului corespunzător au fost fotografiate, apoi micșorate de peste 200 de ori printr-un proces de gravare microscopică. Rezultatul? Un disc minuscul de silicon, de mărimea unei monede de 50 de cenți americani, purtând pe suprafața sa speranțele și simbolurile a 73 de națiuni. Protejat într-un recipient de aluminiu, acest disc a fost lăsat de astronauții Armstrong și Aldrin pe solul lunar, în locul denumit poetic „Marea Liniștii” (Mare Serenitatis), unde se odihnește și astăzi – un mesager tăcut pentru eternitate.

Epilogul acestei povești s-a scris la scurt timp după triumful Apollo 11. Într-o vizită istorică la București, în august 1969, președintele american Richard Nixon i-a oferit lui Nicolae Ceaușescu un cadou cu adevărat nepământean: o cutiuță conținând patru fragmente minuscule de rocă lunară, cântărind în total doar 0,05 grame. Alături de prețioasele mostre se afla drapelul României (cel cu stemă) care călătorise efectiv în spațiu, la bordul Apollo 11, până pe Lună și înapoi, însoțit de un certificat care atesta autenticitatea acestei incredibile călătorii. „Steagul ţării voastre a fost purtat până pe Lună şi înapoi de Apollo 11”, explica mesajul oficial american, „iar acest fragment din solul suprafeţei lunare a fost adus pe Pământ de echipajul primei misiuni cu oameni la bord.”

Soarta acestor artefacte excepționale – drapelul pelerin spațial și fragmentele de Lună – rămâne învăluită într-o oarecare nebuloasă. Acestea nu au fost niciodată expuse publicului larg în România. Cel mai probabil, aceste mărturii tăcute ale unei epoci extraordinare se află încă în depozitele Muzeului Național de Istorie a României.

Este important de clarificat că, deși mesajul și imaginea steagului românesc (alături de celelalte 72) se află pe discul de silicon lăsat pe Lună, drapelul fizic al României nu a fost înfipt pe suprafața satelitului nostru natural. Doar câteva națiuni au această onoare distinctă, realizată fie prin misiuni umane (Statele Unite), fie prin sonde sau rovere automate (fosta URSS, Japonia, China și India).

Astfel, legătura României cu primul pas al omului pe Lună este una subtilă, dar reală: un mesaj microscopic de pace odihnindu-se pe Mare Serenitatis și câteva fire de praf lunar, alături de un drapel călător, păstrate undeva departe de ochii publicului – mici fragmente dintr-o poveste cosmică uriașă.