Cum votau românii în regimul comunist? „Întotdeuna se încheiau cu scorul de 99,9%”

Am văzut cum votează românii în prezent. Dar cum votau românii în regimul comunist? Într-o Românie decupată parcă din alte timpuri, cea a regimului comunist, noțiunea de vot popular direct pentru funcția supremă în stat era o iluzie. Vârful puterii nu emana din voința liber exprimată a cetățenilor, ci dintr-un mecanism controlat, orchestrat cu grijă în spatele ușilor închise. Electoratul era chemat la urne doar pentru a valida listele unice de candidați pentru Marea Adunare Națională (MAN), un parlament decorativ care, la rândul său, înscăuna formal organismele colective de conducere – Prezidiul și, mai târziu, Consiliul de Stat – și pe președinții acestora.

Cum votau românii în regimul comunist

Momentul de cotitură a survenit imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, și abrogarea Constituției democratice din 1923. Noua republică populară a înlocuit monarhia cu o conducere colectivă, un „Prezidium” menit să dilueze puterea individuală, cel puțin în aparență. Primul președinte al acestui organism, și implicit primul șef de stat republican, a fost o figură surprinzătoare: Constantin Ion Parhon, un renumit medic endocrinolog și neuropsihiatru.^[sursa]

Între 13 aprilie 1948 și 2 iunie 1952, Parhon a ocupat această funcție simbolică, secondat în Prezidiu de nume sonore ale epocii, precum scriitorul Mihail Sadoveanu și politicienii Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. Alegerea sa, conform istoricului Florin Dîrdală, pare să fi fost motivată mai degrabă de prestigiul său academic, vârsta înaintată și un trecut socialist vag, decât de ambiții politice personale – o fațadă respectabilă pentru un regim în plină consolidare.

Constituția din 1948 a statuat rolul și modul de alegere al Prezidiului MAN. Oficial, membrii erau desemnați prin vot secret în cadrul Adunării, deși flexibilitatea formulării („dacă M.A.N. nu hotăra ca alegerea să se facă altfel”) lăsa loc interpretărilor și, desigur, aranjamentelor de culise. Istoricii nu exclud jocurile de putere pentru accederea în acest cerc restrâns, care oferea avantaje materiale considerabile și o influență deloc neglijabilă.

Totuși, figuri precum Petru Groza, artizanul primului guvern pro-comunist, păreau să fi ajuns în această poziție ca o recunoaștere a „meritelor” anterioare, fără a mai fi nevoie de manevre suplimentare. Iar despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, care va prelua șefia Consiliului de Stat după 1961, istoricul Dîrdală afirmă că ascensiunea sa a fost validată cu un „entuziasm lingușitor” de către deputații MAN, reflectând deja concentrarea puterii reale în mâinile liderului de partid.

Consolidarea puterii comuniste a însemnat și anihilarea brutală a oricărei opoziții. Alegerile parlamentare din 28 martie 1948, deși teoretic multipartite, au fost o farsă orchestrată pe model sovietic. Rămășițele partidelor istorice au fost zdrobite printr-o fraudă masivă. Frontul Democrației Populare (FDP), o alianță dominată de Partidul Muncitoresc Român (viitorul PCR), a obținut un scor zdrobitor de 97,83%, lăsând firimituri opoziției simbolice reprezentate de PNL-Bejan (1,69%) și PȚD-Lupu (0,48%). Cei 9 deputați ai opoziției nu aveau nicio șansă în fața celor 405 ai puterii. Curând, liderii acestor partide aveau să înfunde închisorile comuniste.

Scenariul s-a repetat cu o regularitate previzibilă. Alegerile din 1952 au adus FDP un scor și mai mare (98,84%), marcând și absorbția Frontului Plugarilor al lui Groza în partidul unic. Voturile din 1957, 1961 și 1965 au continuat să afișeze scoruri de peste 99% pentru FDP. Din 1969, odată cu proclamarea Republicii Socialiste România, FDP s-a redenumit Frontul Unității Socialiste (FUS), apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (FDUS), dar rezultatele au rămas aceleași, sfidând orice logică democratică: un procentaj covârșitor, apropiat de 100%. Profesorul de istorie Cezar Cherciu descrie aceste alegeri ca fiind „hotărâte, deliberate și șablonate”, încheiate invariabil cu scoruri de 99,9% și urmate de un „cortegiu de felicitări și daruri” pentru liderii validați.

Votul în timpul lui Ceaușescu

După 1974, prin modificarea Constituției, s-a instituit funcția de Președinte al Republicii Socialiste România, separată de cea de președinte al Consiliului de Stat. Rolul Marii Adunări Naționale a devenit și mai formal: acela de a aclama și valida alegerea unică a lui Nicolae Ceaușescu, reales la fiecare patru ani, într-un ritual lipsit de orice suspans.

Profesorul Cherciu își amintește de campaniile electorale regizate, în care candidații MAN, adesea „eroi ai muncii socialiste”, erau plimbați prin fabrici și uzine pentru a livra mesaje mobilizatoare, parte a unui spectacol propagandistic menit să mimeze participarea populară. Ultimele cuvinte ale lui Ceaușescu în fața completului de judecată din 1989 – „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!” – capătă o rezonanță aparte în acest context, fiind o ultimă invocare a fațadei de legitimitate pe care regimul o construise cu atâta migală.  

Chiar și în acest sistem rigid, lupta pentru putere și influență nu a dispărut, ci s-a mutat în culise. Figuri precum Ion Gheorghe Maurer sau Chivu Stoica, deși au ocupat la un moment dat funcția de șef al statului (Prezidiul MAN/Consiliul de Stat), au demonstrat, prin sprijinul acordat lui Ceaușescu după moartea lui Dej, că ambițiile lor personale erau, poate, subordonate jocurilor strategice din interiorul partidului. Însă alții, conștienți că apartenența la aceste organisme de conducere oferea vizibilitate și o trambulină pentru ascensiuni viitoare în ierarhia de partid și de stat, nu ezitau să participe la aceste jocuri subterane.

Exemplul cel mai elocvent, subliniază istoricul Florin Dîrdală, este rivalitatea dintre Gheorghe Apostol și Nicolae Ceaușescu pentru succesiunea lui Dej. Apostol a mizat pe loialitatea față de liderul aflat pe patul de moarte, o carte perdantă într-un Birou Politic unde doar cei vii contau. Ceaușescu, în schimb, a acționat pragmatic, cultivând relații cheie – precum cea cu Maurer, câștigată, se pare, în contextul reprezentării internaționale a României, o atribuție a Prezidiului/Consiliului de Stat – și construindu-și cu abilitate sprijinul necesar.

Odată ajuns la putere, Ceaușescu a jucat cartea modestiei și a consultării colective, vizitând țara alături de vechea gardă și lăsând impresia unui lider atent la opiniile celorlalți, până când poziția sa a devenit de necontestat. A fost, în esență, o demonstrație de abilitate în a păcăli și manipula elita partidului.

Ritualul alegerilor a continuat până la sfârșitul regimului. În anul 1975, prezența la vot a fost de 99,96%, iar în anul 1980, de 99,99%, cu doar 44 de voturi anulate la nivel național. Ultimele alegeri legislative din România Socialistă, cele din 17 martie 1985, au înregistrat, din nou, un vot cvasitotalitar în favoarea FDUS, închizând cercul unei democrații mimate, în care voința populară era doar un decor pentru deciziile luate în cercurile restrânse ale puterii.