Ion Mihai Pacepa (1928 – 2021) a fost mai mult decât un simplu general; a fost arhitectul din umbră al spionajului industrial românesc înainte de a deveni cel mai faimos dezertor care a cerut azil în SUA. În iulie 1978, la bordul unui avion militar către Washington, el ducea cu sine secretele care aveau să expună cum regimul Ceaușescu a furat tehnologia occidentală pentru a construi o țară. Reacția regimului a fost viscerală: condamnare la moarte pentru înaltă trădare și un premiu de două milioane de dolari pe capul său.
Ordinul lui Beria și obsesia sovietică pentru tehnologie
Mecanismul a fost pus în mișcare în anul 1952, când Lavrenti Beria, șeful Securității sovietice, a ordonat României să se implice în spionajul industrial. Pacepa a redat în mărturiile sale fundamentul acestei strategii: „Încă din Al Doilea Război Mondial, informațiile despre tehnologie s-au dovedit a fi esențiale pentru apărarea și economia noastră. Un astfel de departament ne va da un sprijin efectiv pentru lupta revoluționară marxist-leninistă-stalinistă.”
Sub supravegherea generalului sovietic Serghei Petrovich, românii au fost învățați că spionajul este o armă politică. Petrovich cita cazul soților Rosenberg în SUA, susținând că aceștia au pus capăt monopolului atomic american. Potrivit lui Mihai Pacepa, generalul sovietic afirma: „Moartea lor a pavat calea pentru propaganda anti-americană și anti-imperialistă și pentru mișcările de pace împotriva bombei atomice, inaugurând o eră în care tehnologia a devenit principalul suport pentru politică.”
Hotelurile-capcană: când scrumiera are urechi
În București, Ministerul de Interne crease un sistem de supraveghere totală a străinilor. Hotelurile de lux precum Athénée Palace, Intercontinental, Lido și Nord erau monitorizate constant.
Mihai Pacepa descrie tehnologia invizibilă a epocii: „În toate hotelurile din București, telefoanele aveau dispozitive de ascultare, activate prin apăsarea unui buton. Microfoanele erau ascunse cu grijă în fiecare cameră, pe holuri și în băi. Camere de filmat erau instalate în afara hotelurilor… pentru a monitoriza mișcarea străinilor. În cele mai bune restaurante, agenții se pretindeau a fi ospătari sau cameriste, pentru a putea ascunde microfoane sub mese, în scrumiere sau în vasele cu gheață.”
„Armata” de lux a Securității: sex, alcool și secrete
Deși prostituția era interzisă, Securitatea gestiona o rețea de prostituate de clasă înaltă, recrutate din rândul modelelor și dansatoarelor. Pacepa este explicit în privința rolului lor: „Prostituatele care erau pe lista de plată a serviciului de contraspionaj își petreceau timpul la bar, în restaurante, pe coridoarele hotelurilor, la teatru, la Operă, la sălile de concert, în amfiteatre, în sălile de cinema, pe străzi și în parcuri. Rezultatul muncii lor era distribuit astfel: informațiile compromițătoare despre străini ajungeau la serviciile Securității, iar banii, hainele și cadourile la agenți.”
Această tactică a fost confirmată și după 1989. O tânără de 25 de ani declara pentru publicația Reuters în ianuarie 1990: „Securitatea, urâta Poliţie Secretă din România, conducea o armată de prostituate de clasă înaltă folosite pentru a fura secrete şi contracte ţintite de la oameni de afaceri străini… Modele şi dansatoare au fost recrutate pentru a-i ademeni pe aceştia cu alcool şi sex şi de a obţine informaţii de la ei.”
Cazul Hajek: cum o tânără de 21 de ani a „construit” o fabrică de napalm
Cel mai răsunător succes al anilor ’70 a fost recrutarea lui Harst von Hajek, un specialist german în arme chimice și consultant NATO. Deși bogat, punctul său slab erau femeile. Colonelul Cristian Scornea a activat-o pe Adriana Oros, o tânără de 21 de ani care lucra sub acoperire.
Mihai Pacepa descrie modul în care dragostea a devenit trădare: „Adriana avea doar 21 de ani, lucra ca prostituată într-un club de noapte al unui mare hotel. Evident, colabora cu serviciile noastre de informații. Hajek s-a îndrăgostit de ea. Relația lor a fost înregistrată pe film și pe bandă magnetică. Hajek a cheltuit 40.000 de dolari pentru o casă cumpărată Adrianei și mamei sale. Nu putea să îi facă față acestei femei și obișnuia să petreacă o săptămână în fiecare lună la București. În 1977 a fost recrutat ca agent.”
Rezultatul? O uzină imensă de napalm ridicată în București sub acoperirea unei fabrici de detergenți, folosind planuri transmise ilegal din Portugalia prin Africa.
Din punct de vedere tehnic, alegerea industriei chimice ca țintă principală nu a fost accidentală. În spionajul modern, acesta este conceptul de „tehnologie cu dublă utilizare” (dual-use). O linie de producție de detergenți și una de napalm împărtășesc procese chimice fundamentale de polimerizare și mixare a substanțelor tensioactive. Expertiza lui Pacepa în Chimie Industrială i-a permis să coordoneze acest „hack” tehnologic, transformând vulnerabilitatea de securitate a unui consultant NATO într-un activ industrial care a funcționat decenii la rând sub un paravan civil perfect legal.
Fiecare cetățean este un ofițer: Decretul lui Ceaușescu
Din anul 1972, prin Decret Prezidențial, orice român care pleca în străinătate (diplomat sau specialist) era obligat să fie ofițer de informații sau colaborator al CIE. Pacepa subliniază: „Când serviciul secret (CIE – Centrul de Informații Externe) a fost reorganizat în 1972, Ceaușescu a decretat ca fiecare cetățean care părăsește țara, ca diplomat sau în condițiile unui acord bilateral, să fie ofițer de informații sau colaborator al CIE. Numai acești indivizi — spunea el — merită să muncească în afara țării.”
Acest sistem a permis furturi tehnologice masive în domenii variate:
- Agricultură: spionii-agronomi au „emigrat” în SUA pentru a recruta specialiști americani. Au furat secretele porumbului hibrid productiv, făcând din România un lider european în domeniu în anii ’70;
- Auto: vizitele la uzinele Citroën din Franța au fost paravane pentru fotografierea secretă a instalațiilor cu camere minuscule. Tehnologia furată a îmbunătățit componentele Dacia și, ulterior, Oltcit;
- Metalurgie și Nucleare: s-au furat informații din Germania de Vest pentru metalurgie și planuri complete pentru reactoare nucleare, sisteme de securitate atomică și apă grea.
Bilanțul spionajului: 35% din industria națională
În anul 1978, o analiză guvernamentală arăta o realitate șocantă: progresul industrial nu era rodul geniului carpatin, ci al „ingineriei inverse” ilegale.
„În 1978, Guvernul Român a analizat rezultatele unui deceniu de activităţi ilegale şi a văzut că producţia a fost într-adevăr impresionantă: mai mult de 35 la sută din inventarul şi progresul industrial naţional era datorat, cel puţin în parte, spionajului. Uzine chimice care produceau polistiren, poliuretan, piele sintetică, melamină, coloranţi, explozivi, anvelope radiale şi materiale fotosenzitive au fost construite în toate regiunile ţării”, relata Ion Mihai Pacepa.
Industria metalurgică și farmaceutică au profitat, de asemenea, de spionajul industrial și furturile de tehnologie, arăta fostul general din cadrul DIE.
„Numeroase fabrici noi de produse medicale şi farmaceutice au fost urmate de un număr impresionant de instalaţii metalurgice noi pentru fabricarea oţelurilor şi aliajelor superioare, carbidului şi aliajelor neferoase, la fel şi de oţelării şi lamionare moderne şi o industrie nouă-nouţă a aluminiului. Echipamente digitale noi, motoare din aliaje uşoare şi motoare noi diesel au fost şi ele rezultate ale operaţiunilor de informaţii. Industria nucleară a raportat că a primit destule informaţii pentru a construi o instalaţie de producere a apei grele şi 30 la sută din componentele reactoarelor nucleare”, arăta Pacepa, conform Adevărul.
Lista uzinelor construite astfel este impresionantă:
- Borzești (polistiren)
- Iași (lână sintetică și poliuretan)
- Brașov (melamină și materiale fotosensibile)
- Codlea (coloranți)
- Victoria (explozivi)
- București (anvelope radiale și cauciucuri)
- Metalurgie: Instalații pentru oțeluri superioare, carbid și aliaje neferoase.
- Farmaceutică: Numeroase fabrici noi de produse medicale.
România a salvat între 600 și 800 de milioane de dolari înlocuind importurile scumpe cu tehnologia furată. Directorul serviciului extern sovietic descria această campanie ca fiind: „una din cele mai productive şi prospere afaceri din istorie.”
Ion Mihai Pacepa: între erou și spion dublu
Cariera lui Mihai Pacepa a fost fulminantă: locotenent în 1951, șef de serviciu la contraspionaj în 1955, șef al rezidenței din RFG în 1956 și general-locotenent în 1974. Totuși, fuga sa din iulie 1978, când era consilierul de taină al lui Ceaușescu, rămâne marcată de controverse:
- Versiunea oficială (Pacepa): a refuzat să îl omoare pe Noel Bernard, directorul Radio Europa Liberă;
- Ipoteza trădării: istoricii susțin că era agent KGB încă din anul 1976;
- Ipoteza corupției: fuga ar fi fost un mod de a scăpa de o anchetă pentru tranzacții financiare dubioase ordonată de Nicolae Ceaușescu.
Indiferent de motive, dezvăluirile sale din cartea „Orizonturi Roșii” și mărturiile publicate în publicația Paris L’Express în anul 1984 au rămas fundamentale pentru a înțelege cum „Epoca de Aur” a fost, în mare măsură, epoca furtului industrial orchestrat la cel mai înalt nivel.
Dincolo de cifrele impresionante — cele 800 de milioane de dolari „salvate” sau pragul de 35% din inventarul industrial — rămâne o dilemă de etică profesională și securitate națională. Succesul spionajului industrial românesc din anii ’70 demonstrează că o economie poate fi forțată să crească rapid prin „scurtături” tehnologice, dar acest model creează o dependență periculoasă de inovația altora. Istoria ne învață că o industrie clădită pe planuri furate este, prin definiție, o industrie care va fi mereu cu un pas în urma originalului. Pentru cititorul de azi, lecția lui Pacepa este clară: în războiul informațional, cea mai mare breșă de securitate nu este codul cifrat, ci integritatea umană.
