Un cronicar ungur, scriind o istorie a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, a lăsat posterității mărturii controversate despre obiceiurile matrimoniale ale bogaților și chiar ale voievozilor români. Relatările sale, care menționează privilegii neobișnuite, amintesc de boieri și domni cu mai multe soții, dar și de o surprinzătoare libertate a divorțului.
Aceste scrieri fac parte dintr-un set mai larg de mărturii prețioase lăsate de diverși călători străini care au străbătut Ţările Române în tumultuosul secol al XVI-lea. Acești diplomați, geografi sau cărturari, aflați fie în misiuni oficiale, fie veniți în serviciul principilor valahi, au consemnat observații detaliate. În urma lor au rămas descrieri de locuri, granițe, raporturi de forțe, situații economice și, poate cel mai important, moravuri și scurte pasaje de istorie a mentalităților, care ne înfățișează un tablou viu al vieții cotidiene a strămoșilor noștri.
Una dintre cele mai importante mărturii este cea lăsată de cronicarul ungur care a poposit în secolul al XVI-lea în Transilvania, în calitate de ambasador și secretar regal. Este vorba despre eruditul Anton Verancsics. În lucrarea sa „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” din anul 1549, acesta aduce o serie de informaţii inedite și pe alocuri șocante cu privire la obiceiurile voievozilor valahi, dar şi ale boierilor sau ale oamenilor simpli.
Aveau mai multe soții? Nevese multiple și concubine la curte
Din punctul de vedere al cronicarului ungur, voievozii români nu păreau să respecte cu strictețe canoanele ortodoxiei în materie de căsătorie. Acesta arată că voievozii întrețineau fățiș un adevărat harem la curte, cu nenumărate neveste sau concubine, iubindu-și deopotrivă numeroșii copii, fie ei legitimi sau nelegitimi.
Această practică, pe care Verancsics o aseamănă unui model islamic, ar fi fost specifică tuturor locuitorilor Moldovei și Ţării Româneşti. Mai precis, el notează că oamenii de rând puteau avea două-trei soții, în timp ce boierii și voievozii își permiteau oricâte doreau.
„Căci le este îngăduit tuturor îndeobşte de a avea două şi trei soţii, iar boierilor şi celor mai de seamă chiar mai multe, iar voievozii sunt slobozi să aibă câte vor”, se arată în cronica lui Verancsics, publicată în „Călători străini în Ţările Române”. Chiar dacă o soție era desemnată oficial drept „doamnă”, bucurându-se de autoritate, rang și cinste înaltă, cronicarul subliniază un aspect surprinzător: „ei totuşi iubesc pe copiii ţiitoarelor tot atât cât şi pe copiii soţiei fără vreo piedică din faptul că aceia sunt copii de concubine, şi toţi sunt socotiţi legitimi şi vin la moştenire”.
Faptul că voievozii trăiau deschis alături de concubinele oficiale, concomitent cu soția, este atestat. Un exemplu este cel al lui Ştefan cel Mare care, deși căsătorit cu Maria de Mangop, se afișa public cu amanta sa, Maria Voichița, care avea să-i devină ulterior soție. Într-o situație similară s-a aflat și Mihai Viteazul, a cărui relație cu frumoasa Velica era cunoscută până și la curtea habsburgică drept „ţiitoarea domnului”.
Chiar şi aşa, deşi prezenţa concubinelor în cazul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun este acceptată şi dovedită de izvoare istorice, majoritatea specialiştilor moderni resping posibilitatea căsătoriilor multiple la voievozii români, în sensul prezenței mai multor soţii oficiale. Mai degrabă, consideră istoricii, este vorba despre ușurința cu care voievozii își puteau schimba soțiile fără a primi afurisenie din partea Bisericii, combinată cu prezenţa acceptată a numeroaselor concubine chiar în anturajul voievodal.
Divorțul, o practică la ordinea zilei
De altfel, faptul că voievozii şi chiar oamenii de rând din Ţările Române îşi schimbau des nevestele fără oprelişte este arătat şi de alţi cronicari. Acest obicei contrasta puternic cu situația din vestul și centrul Europei, unde ruperea căsătoriei era un fapt grav. Acolo, divorţul se acorda extrem de greu, doar în anumite condiţii stricte, printre care și imposibilitatea femeii de a avea copii. În Ţările Române, a divorța părea a fi o banalitate.
Cronicarul Antonio Maria Graziani scrie în anul 1564, în „Descrierea Moldovei”, și precizează: „Bărbaţii desfac adeseori căsătoria chiar şi pentru cuvintele cele mai neînsemnate, trimiţând soţiei carte de despărţire şi plătind visteriei 12 denari“.
Mai mult decât atât, Anton Verancsics notează consternat că voievozii puteau divorţa oricând, fără anatemă sau afurisenie din partea Bisericii, de ori câte soţii doreau, și se puteau recăsători fără restricţii. Aceasta era o mare diferență față de ţările catolice, unde regii Franţei, Spaniei sau Angliei aveau nevoie de o dispensă de la papă și de motive serioase pentru desfacerea căsătoriei.
„Ei pot încheia nepedepsiţi mai multe căsătorii, deşi numai una e legiuită”, preciza Verancsics, „dar şi pe aceasta ei pot să o desfacă, dacă nu le place, chiar şi dacă s-au născut copii dintr-însa, fără a săvârşi prin aceasta vreo fărădelege, dând carte de despărţire şi, plătindu-i soţiei, în semn de desfacere a căsătoriei, o sumă neînsemnată de bani”.
Observatorul erudit
Cine a fost însă omul care a notat aceste moravuri? Anton Verancsics nu a fost un simplu călător. Născut în 1504, acest nobil erudit, absolvent al prestigioasei Universități din Padova, a fost o figură de prim rang a umanismului european.
Prieten cu Erasmus din Rotterdam, a servit ca ambasador, secretar regal și episcop, călătorind până în Persia. Mărturiile sale despre spațiul românesc, deși acoperă o perioadă mai largă, sunt radiografia directă a unei lumi în care regulile sociale păreau surprinzător de flexibile, chiar și la cel mai înalt nivel.
