„Meditațiile” lui Marcus Aurelius: incursiune în mintea împăratului filosof

„Meditațiile” lui Marcus Aurelius ne deschid o fereastră rară către sufletul unui personaj istoric monumental, dezvăluit în propriile sale cuvinte. Acest text nu este doar o cronică, ci o oglindă intimă a gândurilor unui împărat-filosof. Vă invităm să explorăm împreună adâncimile acestei lucrări remarcabile și secretele pe care le destăinuie despre autorul său.

În capodopera sa, Republica, Platon, titanul filosofiei grecești, visa la un oraș-stat ideal condus de un „rege filosof”. De-a lungul veacurilor, mulți conducători au aspirat la acest titlu, fie autoproclamându-se, fie primindu-l ca un omagiu. Însă, poate cel mai convingător pretendent la coroana platoniciană avea să apară secole mai târziu, în tumultuosul secol al II-lea d.Hr.: împăratul roman Marcus Aurelius, un devotat al filosofiei stoice.

Recunoașterea sa drept unul dintre „Cei cinci împărați buni” ai Romei este dublată de moștenirea sa intelectuală, întruchipată de o carte de reflecții filosofice care a supraviețuit, aproape miraculos, până în zilele noastre – faimoasele Meditații. Să pătrundem, așadar, în universul acestei lucrări și să descoperim de ce ecourile sale continuă să reverbereze atât de puternic în lumea filosofiei.^[sursa]

„Meditațiile” lui Marcus Aurelius: un jurnal stoic al sufletului

În esența lor, Meditațiile reprezintă un jurnal personal, un depozitar al reflecțiilor intime pe care Marcus Aurelius le-a așternut pe hârtie în anii domniei sale. Este aproape cert că nu a intenționat vreodată ca aceste gânduri să vadă lumina tiparului sau să fie citite de alți ochi. Spre deosebire de majoritatea personajelor istorice, pe care le cunoaștem adesea indirect, prin relatările altora, Marcus Aurelius ne vorbește direct, fără intermediari. Avem privilegiul de a accesa un set de însemnări destinate exclusiv uzului personal, redactate cu propria sa mână. Această particularitate transformă Meditațiile într-un document fără egal în analele filosofiei, o poartă deschisă către labirintul minții unui filosof, la un nivel de intimitate și sinceritate rar întâlnit. Citit astfel, textul ne dezvăluie profunzimile caracterului împăratului Marcus Aurelius, permițându-ne să rezonăm cu omul din spatele împăratului, chiar și peste abisul timpului.

Marcus Aurelius a fost un discipol al școlii filosofice stoice, un curent de gândire fondat de către Zenon din Citium (cca. 334 – 262 î.Hr.) și numit după Stoa Poikile (Porticul Pictat) din Atena, locul unde maestrul și elevii săi își desfășurau dialogurile. Printre principiile fundamentale ale stoicismului se numără convingerea că majoritatea evenimentelor din viața noastră sunt rezultatul unui complex de cauze interconectate, aflate dincolo de controlul nostru – ceea ce ei numeau „soartă” sau heimarmene.

Unii stoici percepeau această „soartă” ca fiind orchestrată de o rațiune divină ce pătrunde întregul cosmos, denumită uneori „Dumnezeu” sau „Rațiunea Universală” (Logos). În această viziune, cheia către o viață împlinită (eudaimonia) constă în acceptarea seninătății acestei ordini universale și în a trăi „în acord cu natura”.

Cu toate acestea, deși evenimentele exterioare pot fi predestinate, stoicii susțineau cu tărie că deținem controlul absolut asupra reacțiilor noastre la aceste evenimente. Aici, în acest spațiu interior, rezidă adevărata noastră libertate. Din punct de vedere etic, învățătura stoică postula că singurele realități cu valoare morală intrinsecă sunt virtutea (înțelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea) și opusul ei, viciul. Toate celelalte aspecte ale existenței – sănătatea, bogăția, statutul social, chiar și viața însăși – erau considerate „indiferente” (adiaphora) din perspectiva moralității.

Mulți gânditori stoici, precum Chrysippus (cca. 279 – 206 î.Hr.) sau Epictet (cca. 50 – 135 d.Hr.), fie au lăsat în urmă opere filosofice elaborate, fie învățăturile lor au fost consemnate de către discipoli. Însă, așa cum am menționat, lucrarea lui Marcus Aurelius are un statut aparte: este un jurnal intim, neșlefuit pentru publicare. Care a fost, atunci, scopul din spatele Meditațiilor? Și putem, oare, să o încadrăm cu adevărat în categoria „filosofie”? Răspunsul este, argumentabil, afirmativ, dar necesită o ușoară reajustare a percepției noastre moderne asupra filosofiei. Astăzi, o privim adesea ca pe o disciplină academică, studiată în amfiteatre, o lume a textelor abstracte și a argumentelor disecate.

În antichitate, însă, filosofia avea o rezonanță mult mai profundă. După cum subliniază cercetători de marcă precum Pierre Hadot și John Sellars, filosofia era, în primul rând, un mod de viață. Nu era doar un set de teorii de studiat, ci un ansamblu de principii de aplicat în fiecare zi. O metodă esențială în acest sens era practicarea a ceea ce Hadot a numit „exerciții spirituale”. Acestea nu erau neapărat meditații în sensul modern, ci practici concrete, menite să ancoreze învățăturile filosofice în comportamentul și trăirile cotidiene. Desigur, studiul intelectual rămânea crucial – înțelegerea ideilor era fundamentul. Dar nu era suficient. Un individ care nu transpunea aceste doctrine în fapte nu era considerat un filosof autentic.

Un astfel de exercițiu spiritual stoic consta tocmai în scrierea repetată a preceptelor filosofice, pentru a le fixa adânc în conștiința practicantului. Meditațiile lui Marcus Aurelius sunt văzute de savanți precum Hadot și Sellars ca un exemplu elocvent al acestei practici. Împăratul își nota învățăturile stoice în jurnalul său pentru a le menține vii și relevante în tumultul vieții sale. Faptul că își scria pentru sine însuși este cheia care ne permite accesul la acest portret incredibil de personal și vulnerabil, schițat din propria sa perspectivă.

Lupta împăratului cu Furia

Un laitmotiv surprinzător care străbate Meditațiile este tema furiei. Marcus Aurelius o menționează atât de des încât pare evident că aceasta era o luptă interioară constantă pentru el. Anumite pasaje par a fi scrise în toiul unui efort de a-și regăsi calmul după o confruntare sau o frustrare:

• „Ținând cont de caracterul persoanei în cauză, acest rezultat era inevitabil. A dori să nu fie așa este ca și cum ai dori ca smochinul să nu aibă sevă. Oricum, amintește-ți asta: în foarte scurt timp, atât tu, cât și el veți fi morți, iar la scurt timp după aceea, nici măcar numele voastre nu vor mai dăinui.” (Cartea 4, Versetul 6 – adaptare)
• „Nu va schimba nimic: nu se vor opri, chiar dacă vei exploda de furie.” (Cartea 8, Versetul 4 – adaptare)

Cine dintre noi nu se recunoaște în aceste frământări? Furia este o emoție umană universală. Meritul extraordinar al lui Marcus Aurelius, însă, constă în recunoașterea acestei slăbiciuni și în efortul conștient de a o gestiona:

• „De fiecare dată când îți pierzi cumpătul, asigură-te că ai la îndemână gândul că mânia nu este o trăsătură bărbătească; dimpotrivă, blândețea și calmul sunt mai virile, pentru că sunt mai umane.” (Cartea 11, Versetul 18 – adaptare)

Este nevoie, fără îndoială, de un curaj aparte pentru a-ți recunoaște propriile imperfecțiuni și de o voință și mai mare pentru a încerca să le depășești. De-a lungul Meditațiilor, îl vedem pe Marcus Aurelius repetându-și mantrele stoice, ca un exercițiu de autocontrol în fața situațiilor stresante – iar rolul de împărat, cu presiunile și responsabilitățile sale copleșitoare, îi oferea, cu siguranță, nenumărate ocazii de frustrare. Această luptă ne dezvăluie, totodată, o profundă umilință. Marcus Aurelius știa că nu este perfect și nici nu pretindea a fi. Mai mult decât atât, se străduia activ să devină o versiune mai bună a sa, acesta fiind, de altfel, unul dintre scopurile esențiale ale filosofiei antice.

Anxietatea împăratului Marcus Aurelius

Astăzi, din fericire, conștientizăm tot mai mult importanța sănătății mintale. Cu toate acestea, bărbații, în special, se confruntă încă adesea cu dificultatea de a cere ajutor atunci când au nevoie. Persistă, din păcate, prejudecata absurdă că vulnerabilitatea nu ar fi „bărbătească”, condamnând mulți bărbați la o suferință tăcută. Poate fi, de aceea, reconfortant și chiar eliberator să aflăm că însuși Marcus Aurelius, împăratul atotputernic al Romei, s-a confruntat cu propriile sale lupte interioare și momente de anxietate.

Împăratul scria, ca pentru a se încuraja pe sine:

• „Nu este nicio rușine în a primi ajutor. Trebuie să-ți îndeplinești datoria ce ți-a fost încredințată, asemenea unui soldat care ia cu asalt zidurile unei cetăți. Ce-ar fi dacă, șchiopătând, n-ai putea urca singur pe metereze, dar ai reuși cu ajutorul altuia?” (Cartea 7, Versetul 7 – adaptare)
• „Nu te lăsa tulburat de gândul la viitor. Îl vei întâmpina, dacă va fi nevoie, înarmat cu aceeași rațiune pe care o folosești acum pentru a înfrunta prezentul.” (Cartea 7, Versetul 8 – adaptare)

Faptul că Marcus Aurelius așternea aceste cuvinte pentru sine însuși le conferă o greutate și o rezonanță deosebite. Sunt mărturisiri profund intime, personale. Ele ne arată că, în multe privințe fundamentale, Marcus Aurelius era la fel ca noi. Deși romanii nu posedau, evident, conceptul modern de sănătate mintală, provocările psihologice existau și atunci.

În ciuda statutului său impunător, Marcus Aurelius a trebuit să navigheze prin aceleași ape tulburi ale condiției umane ca oricare dintre noi. Domnia sa, deși considerată parte a unei epoci de aur, a fost, la nivel personal, extrem de dificilă. A condus personal legiunile romane în campanii istovitoare împotriva Imperiului Part și a triburilor germanice. Mai mult, a trebuit să gestioneze efectele devastatoare ale Ciumei Antonine, o pandemie care a secerat milioane de vieți. Înțelegem, așadar, de ce spectrul anxietății legate de viitor plana adesea asupra gândurilor sale.

Marcus Aurelius și credința într-o formă de egalitate umană

O altă temă recurentă în Meditații este cea a cosmopolitismului – ideea că toți oamenii, indiferent de origine sau statut, formează o singură comunitate universală. Conceptul nu îi aparține exclusiv lui Marcus Aurelius. Celebrul filosof cinic Diogene din Sinope (cca. 412 – 323 î.Hr.) proclamase, cu secole înainte: „Sunt un cetățean al lumii”.

Stoicii, considerându-se într-o anumită măsură moștenitorii spirituali ai cinicilor, au preluat și au dezvoltat această idee. Așa cum am văzut, ei credeau într-o „Rațiune Universală” divină, Logosul, care impregnează și guvernează întregul Univers. O scânteie din această rațiune divină, credeau ei, sălășluiește în fiecare ființă umană, fiind însăși sursa raționalității noastre. Deoarece toți oamenii împărtășesc această scânteie divină, toți se bucură, cel puțin la nivel spiritual, de o egalitate fundamentală.

Marcus Aurelius, ca stoic convins, îmbrățișa pe deplin această perspectivă, menționând-o în repetate rânduri: „Dacă intelectul ne este comun, atunci și rațiunea, în virtutea căreia suntem ființe raționale, ne este comună. Dacă este așa, atunci și rațiunea care ne prescrie ce trebuie și ce nu trebuie să facem ne este comună. Dacă este așa, atunci și legea ne este comună. Dacă este așa, suntem concetățeni. Dacă este așa, participăm la o anumită formă de comunitate politică. Dacă este așa, atunci Universul este ca o cetate. Căci din ce altă comunitate politică comună s-ar putea spune că participă întreaga rasă umană?” (Cartea 4, Versetul 4 – adaptare)

Marcus Aurelius explorează această idee și la un nivel mai personal, afirmând că se simte „înrudit” cu ceilalți oameni. Tocmai de aceea, scria el, ar trebui să se străduiască să nu se lase pradă mâniei față de ei: „…am perceput natura celui care greșește – că îmi este înrudit, nu prin sânge sau sămânță, ci prin participarea la același intelect și, deci, la o părticică din divin.” (Cartea 2, Versetul 1 – adaptare)

Sentimentele acestea nu erau izolate în stoicism. Gaius Musonius Rufus, maestrul lui Epictet (care, la rândul său, a fost o influență majoră pentru Marcus Aurelius), pleda inclusiv pentru egalitatea femeilor, o idee cu adevărat revoluționară pentru acea epocă: „Femeile au primit de la zei același dar al rațiunii ca și bărbații, rațiune pe care o folosim în relațiile noastre unii cu alții și prin care discernem între bine și rău, între drept și nedrept… dacă este așa, atunci prin ce raționament ar fi potrivit ca bărbații să caute și să examineze cum pot trăi o viață bună – ceea ce este tocmai studiul filosofiei – dar nepotrivit pentru femei?” (Musonius Rufus, Discursuri, 3 – adaptare)

Într-adevăr, stoicii și cinicii s-au numărat printre primii gânditori din tradiția occidentală care au articulat astfel de viziuni egalitare. Astăzi, aceste idei ni se par firești, însă în contextul social și cultural al vremii lor, erau profund radicale. Este cu atât mai remarcabil că Marcus Aurelius, împăratul Romei, venerat de mulți aproape ca o zeitate, adera la ele. Meditațiile ne arată, fără echivoc, că, dincolo de purpura imperială, Marcus Aurelius credea sincer în egalitatea fundamentală a tuturor ființelor umane, cel puțin în acest sens spiritual esențial.

Domnia sau Filosofia?

De-a lungul domniei sale, pasiunea lui Marcus Aurelius pentru filosofie a devenit notorie în întregul imperiu. Într-o vizită la Atena, leagănul filosofiei occidentale, a instituit patru catedre universitare, dedicate principalelor școli de gândire ale vremii: stoicismul, epicureismul, platonismul și aristotelismul. Și-a clădit astfel o reputație solidă, nu doar ca un amator cultivat, ci ca un filosof autentic. Supușii săi îl percepeau ca pe un om care trăia conform principiilor pe care le îmbrățișa, inspirându-i pe ceilalți prin propriul exemplu.

Istoricul grec Herodian consemna despre reputația lui Marcus Aurelius: „Singur dintre împărați, el a dat dovadă de erudiția sa nu prin simple cuvinte sau cunoașterea doctrinelor filosofice, ci prin caracterul său ireproșabil și modul său de viață cumpătat. Domnia sa a produs astfel un număr foarte mare de oameni înțelepți, căci supușilor le place să imite exemplul dat de conducătorul lor.” (Herodian, Istoria Imperiului Roman după Marcus Aurelius, 1.2.4-5 – adaptare)

Cu toate acestea, printre rândurile Meditațiilor, putem detecta uneori o tensiune subtilă, o luptă interioară între datoria sa de conducător și chemarea sa filosofică. Într-un pasaj, pare să recunoască, cu o notă de regret, că nu poate fi pe deplin și simultan împărat al Romei și filosof dedicat exclusiv studiului și contemplației: „Un alt lucru care te va ajuta să-ți temperezi înclinația spre vanitate este faptul că nu mai ai ocazia să-ți trăiești întreaga viață, sau cel puțin viața de adult, ca filosof. De fapt, este evident pentru mulți, nu doar pentru tine, că ești departe de a fi un filosof. Ai căzut între două lumi și, prin urmare, nu doar că a trecut vremea când ți-ar fi fost posibil să câștigi gloria de a fi filosof, dar și rolul tău [de împărat] militează împotriva acestei posibilități.” (Cartea 8, Versetul 1 – adaptare)

Mulți dintre noi ne putem regăsi, într-o formă sau alta, în această dilemă. Câți oameni nu au o pasiune arzătoare pe care sunt nevoiți să o sacrifice pe altarul unei cariere considerate mai „stabile” sau mai pragmatice? Vedem că și Marcus Aurelius s-a confruntat cu dificultatea acestei alegeri între vocație și „carieră”. Totuși, am putea argumenta că se înșela atunci când se considera „departe de a fi un filosof”. Citatul din Herodian demonstrează că mulți contemporani îl vedeau exact așa – nu doar pentru erudiția sa, ci pentru că trăia filosofia.

În cele din urmă, Marcus Aurelius pare să fi căutat o cale de mijloc, o sinteză între cele două lumi. În același pasaj citat mai sus, împăratul continuă spunând că, deși nu poate fi filosof în sensul academic, își poate totuși petrece restul vieții trăind conform principiilor stoice. Comentând acest verset, traducătorul Robin Waterfield sugerează pertinent: „Poate ar trebui să citim auto-reproșul său… ca pe un regret că nu va fi niciodată un filosof cu normă întreagă, nu că nu ar fi un filosof într-un fel”. Este o interpretare nuanțată și probabil corectă. Marcus Aurelius s-a luptat cu această tensiune, dar a ales să facă tot ce îi stătea în putință pentru a trăi cât mai autentic ca filosof, în limitele impuse de destinul său imperial. Cu siguranță, ar fi profund mișcat să știe că, atât pentru cetățenii săi, cât și pentru nenumărați cititori și cercetători de astăzi, statutul său de filosof autentic este de necontestat.

Ce ne transmit Meditațiile astăzi?

Meditațiile au rămas, de-a lungul secolelor, un text de o popularitate remarcabilă, continuând să ofere alinare, inspirație și ghidare cititorilor din întreaga lume. Gânditori contemporani, precum Donald Robertson, autorul unor lucrări apreciate despre stoicismul lui Marcus Aurelius, au evidențiat relevanța extraordinară a Meditațiilor chiar și în contexte moderne, cum ar fi traversarea provocărilor pandemiei de Covid-19.

Fără această moștenire scrisă, l-am fi cunoscut pe Marcus Aurelius probabil ca pe ultimul mare împărat al Pax Romana, epoca de relativă pace și stabilitate a Imperiului Roman. L-am fi știut, poate, ca pe un comandant militar curajos, care a apărat cu înverșunare granițele imperiului, și, posibil, ca pe un împărat cu înclinații filosofice. Dar Meditațiile ne dezvăluie o dimensiune mult mai profundă. Da, Marcus Aurelius a fost toate acestea, dar a fost, înainte de orice, un om. Un om cu o umilință dezarmantă, care se străduia neîncetat să se autodepășească. Un om care s-a luptat cu îndoiala de sine și care, uneori, era copleșit de furie. Dar și un om de o inteligență sclipitoare, de o bunătate intrinsecă și cu o convingere fermă în egalitatea fundamentală a tuturor ființelor umane sub privirea divinității.

Aceasta este, în fond, magia perenă a Meditațiilor lui Marcus Aurelius și motivul pentru care ne vorbesc atât de puternic astăzi. Acestea ne demonstrează că, dincolo de prăbușirea imperiilor și de curgerea mileniilor, esența umană rămâne surprinzător de constantă. Iar mesajul fundamental pe care îl putem extrage din aceste pagini vechi de aproape două mii de ani este unul simplu, dar profund: în ciuda diversității noastre aparente, noi, oamenii, în adâncul ființei noastre, nu suntem chiar atât de diferiți.