Misterul cauzat de Biblia pierdută a Sfântului Pavel: cineva ascunde ceva!

Misterul din Tarsus: săpături secrete, un comisar ucis și Biblia pierdută a Sfântului Pavel. Să le luăm pe rând.

Noapte de noapte, zgomotul camioanelor trezea vecinii din Tarsus. Cărau pământ. Mult pământ, scos dintr-o modestă casă de mahala. Ce căutau acolo? Cât de adânc săpaseră, de scoteau atâta pământ dintr-un spațiu atât de mic? Urmăreau un indiciu anume? De ce întreaga operațiune, care a durat un an întreg, era păzită de gărzi înarmate, accesul fiind permis doar câtorva persoane autorizate? Ce mister învăluia aceste săpături? Și de ce comisarul de poliție, ucis ulterior în circumstanțe neelucidate, ar fi vrut să dezvăluie o „descoperire” pe care, poate, nu ar fi trebuit să o vadă?

Biblia pierdută a Sfântului Pavel

Oricât de incredibil ar părea, răspunsul la toate aceste întrebări ar putea avea legătură cu legenda ce are la bază Biblia pierdută a Sfântului Pavel.

În anul 2019, Ambasada Vaticanului în Turcia a simțit nevoia să declare oficial: excavațiile din Tarsus nu au nicio legătură cu presupusa Biblie a Sfântului Pavel, despre care se zvonea că ar fi fost găsită și scoasă din oraș. Dar dacă zvonul că Biblia ajunsese demult, personal, la Papă era fals, de ce a fost necesară o dezmințire la cel mai înalt nivel? Nu cumva tocmai această declarație alimentează suspiciunile, părând o încercare de a mușamaliza întreaga poveste?^[sursa]

Săpăturile enigmatice au avut loc în Tarsus, un oraș cu o istorie de 10.000 de ani, situat strategic între Adana și Mersin, în sudul Turciei – un oraș atât de important, încât paradoxal nu a putut deveni el însuși capitală de provincie.^[sursa]

Templul lui Mithra și ecoul său peste milenii

Casa misterioasă se afla într-o suburbie a Tarsusului, în apropierea impunătoarelor ruine antice Donuktaș – unul dintre cele mai mari temple ale antichității. Oare influența filosofică emanată de acest templu dedicat lui Mithra (datând din secolul al II-lea î.Hr.), cunoscut și ca „Piatra Palidă”, continuă să reverbereze în creștinism chiar și astăzi?^[sursa]

Donuktaș însuși rămâne o enigmă. Cel mai prețios artefact descoperit acolo este o monumentală ușă de bronz, adusă la Hagia Sofia din Constantinopol de împăratul Teofil (829-842 d.Hr.). Detaliile fine ale acestei uși, „brodate” în metal cu o măiestrie nemaiîntâlnită pentru acea epocă, continuă să uimească.

După încheierea săpăturilor din casa din Tarsus, situl a fost abandonat, iar artefactele descoperite – a căror natură rămâne necunoscută – au fost transportate într-o locație secretă. Ce s-a găsit sub acea casă? De ce s-au desfășurat aceste săpături și de ce au durat atât de mult? Pentru localnici, totul a rămas un mister impenetrabil. Nicio explicație oficială satisfăcătoare nu a fost oferită publicului până în prezent.

Tarsus: leagănul Sfântului Pavel și al gândirii antice

Tarsus, oraș antic al Ciliciei (azi în provincia turcă Mersin), este unul dintre cele mai vechi centre urbane locuite continuu din lume, cu rădăcini în neolitic. Este faimos în întreaga lume ca loc de naștere al Sfântului Pavel (cca. 5 d.Hr. – 67 d.Hr.), apostolul care a jucat un rol crucial în răspândirea creștinismului timpuriu, așa cum relatează Faptele Apostolilor și epistolele sale, ce formează o parte majoră a Noului Testament.

În vremea lui Pavel (cunoscut inițial ca Saul din Tarsus), orașul era un centru academic vibrant și sofisticat. Găzduia o universitate renumită și o bibliotecă impresionantă, cu aproximativ 200.000 de volume, rivalizând cu cele din Atena și Alexandria. Tarsus a devenit un centru de învățătură și filosofie, modelând gânditori de seamă ai școlii stoice.

Această tradiție educațională continuă simbolic și astăzi prin Colegiul American din Tarsus, fondat în anul 1888, care rămâne o instituție influentă. Tarsus este recunoscut în Turcia modernă pentru diversitatea și toleranța sa culturală.

Prin figura lui Pavel, creștinismul a prins rădăcini în Tarsus, de unde s-a răspândit, devenind în timp religia dominantă nu doar în Cilicia, ci și în Europa.

Nenumăratele figurine de teracotă descoperite în zonă începând cu secolul al XIX-lea, prin diversitatea lor iconografică, atestă importanța religiei în acest centru antic. Tarsus a fost un punct de întâlnire și intersecție pentru multiple credințe, fiind considerat un loc de mare însemnătate în iudaism, creștinism și islam.

Poziția sa geografică privilegiată, la intersecția rutelor comerciale dintre coasta Egeei, Orientul Apropiat și Levant, a făcut din Tarsus un creuzet cultural și religios, absorbind și remodelând numeroase influențe.

În anul 2008, declarat „Anul Sfântului Pavel” de Papa Benedict al XVI-lea, o delegație importantă incluzând ambasadorul Vaticanului la Ankara și episcopul Bisericilor Catolice din Anatolia a vizitat casa memorială a Sfântului Pavel din Tarsus. Papa Benedict, el însuși teolog și cercetător al Scripturilor, a dorit să reamintească lumii creștine importanța capitală a lui Pavel, numit adesea „al 13-lea apostol” sau „primul după Unicul”, cel care s-a autodefinit drept „apostol prin vocație” sau „apostol prin voia lui Dumnezeu”.

Dar Tarsus nu înseamnă doar Sfântul Pavel. Misterul mormântului Profetului Daniel, legenda celor „Șapte Adormiți”, povestea mistică a lui Shahmaran, idila dintre Cleopatra și Antoniu – toate își au locul în bogata tapiserie istorică și legendară a orașului.

Știm că Marc Antoniu și Cleopatra au transferat numeroase cărți valoroase de la biblioteca din Tarsus la cea din Alexandria. Din nefericire, când faimoasa bibliotecă egipteană a ars, o parte semnificativă a cunoașterii antice păstrate în Tarsus a pierit odată cu ea.

În antichitate, Tarsus nu era doar un centru de studiu academic; era un loc al dezbaterilor vii, unde filosofia (în special cea stoică și influențele mithraice) se discuta nu doar în școli, ci și în agora, influențând întreaga regiune egeeană încă de acum 2300 de ani.

Între Mithra, stoicism și creștinism: o filiație controversată?

Filosofia stoică din Tarsus, cu tendința sa de a personifica forțele naturii, combinată cu monoteismul latent, ar fi pavat calea pentru conceptul creștin al Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Se argumentează că multe religii precursoare au divinizat forțele naturii. Mithraismul persan, cu accentul său pe astronomie și astrologie, ar fi influențat filosofia stoică și conceptul destinului implacabil („soarta nu poate fi contestată”).

Principiul fundamental al stoicismului este acțiunea în conformitate cu natura (identificată cu Dumnezeu, rațiune, înțelepciune). A trăi în acord cu natura înseamnă a trăi rațional și virtuos.

Crescut în acest mediu stoic, Sfântul Pavel nu era indiferent la etica socială. Valorile promovate de el – dreptate, virtute, credință, ajutorarea aproapelui, iubirea de Dumnezeu, urmarea căii lui Iisus, cunoașterea – rezonau cu idealurile vremii. Atunci când această viziune monoteistă și virtuoasă a fost „îmbogățită” cu figura lui Iisus și miracolele asociate lui, creștinismul a început să înflorească.

Această nouă eră a dus, însă, la o gândire numită „medievală monocentrică”, unde rațiunea liberă a fost înlocuită treptat de dogma și comanda divină, iar filosofia a fost împinsă în subteran pe durata Evului Mediu.

Mitul „Copilului lui Dumnezeu”: rădăcini ancestrale?

Astfel, putem explora o ipoteză antropologică: în vremuri preistorice, cu paternitate incertă și relații sexuale văzute primordial prin prisma plăcerii, tatăl unui copil putea fi atribuit zeilor (prin ploaia fertilizatoare) sau chiar animalelor. Analogia seminței care renaște ca plantă ar fi putut inspira ritualurile funerare și speranța renașterii. Această idee a „fertilizării divine” s-ar fi înrădăcinat în memoria colectivă („ADN-ul omenirii”), regăsindu-se în multe religii timpurii sub forma mitului „copiilor veniți de la Dumnezeu”.

Se atrage atenția asupra unor paralele frapante: în mithraism, profetul Mithra s-ar fi născut dintr-o fecioară și ar fi înviat după moarte. Ultima sa cină ar fi avut 12 participanți, similar cu Cina cea de Taină a lui Iisus. Astfel de mituri preexistente au facilitat acceptarea ideii de „Iisus, Fiul lui Dumnezeu”, iar conceptul Treimii a contribuit la popularizarea rapidă a creștinismului. Miracolele atribuite lui Iisus sunt văzute ca instrumente folosite pentru acceptarea unei religii care, asemenea altora, își extrăgea filosofia din cunoștințe anterioare și urmărea reglementarea vieții sociale.

Orice religie nouă, pentru a se impune, are nevoie de putere, inclusiv militară. Edictul de la Milano (313 d.Hr.) este prezentat în acest context: Împăratul Constantin I, printr-un acord politic cu Licinius, a proclamat toleranța față de creștini. Acest edict le-a oferit creștinilor libertate de cult, drepturi legale (inclusiv construirea de biserici) și restituirea proprietăților confiscate. Mai mult, a permis integrarea forțelor creștine, deja antrenate dar anterior persecutate, în armata imperială, oferindu-i lui Constantin un avantaj militar semnificativ.

Edictul de la Milano a marcat începutul expansiunii masive a creștinismului. Acesta a atras tot mai mulți adepți, diferențiindu-se de alte culte monoteiste din Orientul Mijlociu, și a devenit, în cele din urmă, religia oficială a Imperiului Roman în anul 381 d.Hr., sub domnia lui Teodosie.

Biblia: patru Evanghelii și misterul scrierilor pierdute

În jurul anului 60 d.Hr., Sfântul Pavel „reconstruia” mitul „profetului său Iisus”, punând bazele solide ale noii religii, răspândită apoi cu ajutorul altor apostoli.

O problemă majoră era însă lipsa unei Biblii unice. Existau multiple Evanghelii, scrise de autori diferiți, ce exprimau viziuni distincte și adesea contradictorii. Personalități precum preotul Arius, deși acceptau un Dumnezeu creator unic, respingeau conceptul de „Iisus, Fiul lui Dumnezeu”.

Proliferarea acestor viziuni divergente a dus la convocarea Primului Conciliu de la Niceea (325 d.Hr.). Conciliul ar fi decis distrugerea evangheliilor considerate „neconforme” și păstrarea doar a celor patru cunoscute astăzi (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Viziunile Sfântului Pavel, creatorul „teoriei” creștinismului, și-ar fi găsit loc doar indirect, prin epistolele din a doua parte a Noului Testament.

Aici intervine întrebarea centrală: ce s-a întâmplat cu Biblia scrisă chiar de către Sfântul Pavel? A fost pierdută? Sau a fost găsită și ascunsă, tocmai pentru că ar fi conținut idei contrare dogmei oficiale? Dacă Noul Testament este considerat Cuvântul lui Dumnezeu revelat prin apostoli, dispariția unor scrieri fundamentale ar sugera fie o problemă, fie o „zădărnicire” a intențiilor divine.

La momentul Conciliului de la Niceea, presupusa Biblie a Sfântului Pavel nu era cunoscută. Dacă a fost descoperită abia după 1700 de ani, în timpul săpăturilor din Tarsus, ar fi fost necesară ascunderea sau distrugerea ei, poate chiar cu prețul eliminării martorilor? Oare descoperirile din Tarsus confirmau viziunile lui Arius? Conțineau ele idei folosite de Pavel în elaborarea teoriei sale, dar care contraziceau imaginea general acceptată a lui Iisus? Răspunsurile rămân în sfera speculațiilor.

Câți „Iisus” există în istorie? O întrebare provocatoare

Apare în discuție o altă ipoteză controversată: existența mai multor figuri istorice sau mitologice care ar fi putut servi drept prototip pentru Iisus Hristos. Sunt menționați patru:

1. Thoth (Egipt, cca. 3000 î.Hr.): Zeul înțelepciunii, devenit Hermes Trismegistus în Grecia. Considerat un precursor. Se amintește și monoteismul timpuriu al lui Aton (cca. 1300 î.Hr.);
2. Saoshyant (Iran, Zoroastrism, 600-500 î.Hr.): Profet născut dintr-o fecioară, salvator al lumii, văzut ca fundament al credinței mesianice;
3. Apollonius din Tyana (Anatolia, 3 î.Hr. – 97 d.Hr.): Contemporan cu Iisus Hristos, născut în Tyana (Cappadocia), educat la Tarsus în școala neopitagoreică (cu influențe misterico-filosofice, posibil legate de secta gnostică a Ofiților). Unele surse antice l-ar fi considerat chiar el însuși Iisus;
4. Iisus din Nazaret (cca. 1 d.Hr. – 30 d.Hr.): Figura centrală a creștinismului, care a murit cu mult înainte ca religia să fie pe deplin formată.

Se insistă pe figura lui Apollonius: surse romane l-ar descrie ca făcător de minuni, vindecător, magician, filosof. I se atribuie miracole similare celor ale lui Iisus (exorcizări în Efes, învierea unei fete, dispariția miraculoasă din tribunalul roman înainte de condamnarea la moarte – fapte consemnate în arhive romane, vindecarea unui orb, oprirea unei epidemii de ciumă). Numele și faima lui Apollonius ar fi fost șterse deliberat din istorie după Conciliul de la Niceea.

Întrebarea finală a acestei secțiuni este retorică: Vorbim despre aceeași persoană sau despre figuri distincte, create în același scop și „îmbrăcate” ulterior în legende și miracole?

Se reiterează ideea unei moșteniri filosofice de la stoicism la creștinism, centrată pe virtute ca suficientă pentru fericire în această lume. Apoi, lansează o interpretare radicală a acțiunilor lui Pavel: acesta s-ar fi folosit de figura lui Iisus pentru a transforma o filosofie într-o religie, având nevoie de mister, o figură emblematică și miracole. Faptul că Iisus era deja mort ar fi fost un avantaj, eliminând orice potențial rival.

Excavarea din Tarsus: ascunde un adevăr interzis?

Se reia teza că religiile au nevoie de o bază filosofică și de miracole credibile. Se observă recurența unor teme și cunoștințe „de bază” în diverse culturi și religii (Egipt, Zoroastrism, Vechiul Testament, Sumer, Grecia, Mithra, Stoicism). Adaptarea miracolelor preexistente ar fi fost preferabilă creării unora noi.

Urmează o scurtă recapitulare a evoluției gândirii umane: de la întrebări și anxietate existențială la politeism (ca mecanism de coping), apoi la filosofie (căutarea adevărului prin rațiune). Dezvoltarea științei a început să ofere răspunsuri raționale, dar „prea multă iluminare” ar fi îngreunat guvernarea, determinând autoritățile să favorizeze revenirea la dogme și la „ordinele lui Dumnezeu”, ducând la nașterea religiilor dogmatice, cu influența lor masivă până la Renaștere, când știința și-a reluat ascensiunea.

A fost găsită Biblia pierdută a Sfântului Pavel? Sau va deveni un secret etern?

Atunci când Pavel și-a finalizat „doctrina”, Iisus era mort de mult. Au mai trecut decenii până când adepții săi au fost numiți „creștini” și aproape trei secole până când Biblia actuală a devenit textul standard.

Secretul lui Pavel (și, implicit, adevărul despre descoperirile din Tarsus) va rămâne, probabil, ascuns pentru totdeauna. Dovezile găsite acum câțiva ani în Tarsus, sugerează autorul, vor fi păstrate secrete pe vecie.