Toată lumea a auzit de Babilon. Numele său evocă imagini cu zigurate impunătoare, grădini suspendate și legi sculptate în piatră. Dar dacă ai întreba cine a construit acest colos al lumii antice, probabil te-ai gândi la babilonieni. Adevărul, însă, este mult mai complicat și mai fascinant. Este povestea unui popor fantomă, amoriții, a căror ascensiune a fost la fel de spectaculoasă ca dispariția lor enigmatică.
Ei sunt umbra din spatele tronului lui Hammurabi, o forță care a schimbat fața Mesopotamiei pentru totdeauna, dar care astăzi îi pune pe istorici într-o dilemă fundamentală: au fost amoriții un popor unit, cu o cultură și o limbă proprie, sau mai degrabă un „stil de viață”, o mișcare culturală care s-a răspândit ca un val peste Orientul Apropiat?
O enigmă de 100 de ani: popor sau idee?
La începutul secolului XX, când arheologia modernă scotea la lumină comorile Mesopotamiei, cercetătorii erau convinși că au de-a face cu un imperiu pierdut. Asiriologul american Albert Clay, în cartea sa „Imperiul Amoriților”, argumenta că aceștia erau un grup etnic distinct, cu o identitate clară.
Însă, pe măsură ce dovezile s-au acumulat, imaginea a devenit mult mai neclară. Arheologul Daniel Fleming, un expert de referință în domeniu, a propus o teorie radical diferită: „Amoriții nu erau un popor în sens etnic sau politic. Aceştia reprezentau o «clasă de oameni definită de modul de viață» și «nu de originea regională».”
Cu alte cuvinte, a fi „amorit” ar fi putut fi echivalentul antic al unui trendsetter cultural sau al unui mercenar abil, nu neapărat o moștenire de sânge.
În căutarea unei culturi amorite: cine a construit Babilonul?
Dacă amoriții nu erau definiți de etnie, ce anume îi lega? Căutarea unei „culturi amorite” distincte s-a dovedit a fi la fel de dificilă.
- Religia: Nu există un panteon exclusiv amorit. Deși unii regi purtau nume legate de zeul Dagan, acesta era venerat în întreaga regiune. Un alt zeu, Amurru (sau Martu), pare legat de ei, dar nu a fost niciodată zeitatea principală. Săpăturile arheologice din orașe amorite precum Alalakh arată că aceștia venerau un amestec de zei mesopotamieni (precum Ishtar) și sirieni (precum zeul furtunii, Hadad);
- Arta și arhitectura: Nu există un „stil amorit” care să poată fi separat de arta și arhitectura mesopotamiană a vremii.
Singurul element pe care cercetătorii îl pot atribui cu certitudine amoriților este limba lor. Deși nu au lăsat în urmă texte scrise în limba proprie (preferând să adopte akkadiana), analiza computerizată a tăblițelor cuneiforme a identificat peste 5.900 de cuvinte amorite strecurate în documentele oficiale, o dovadă clară a unei limbi distincte.
Ascensiunea dinastiilor politice
Chiar dacă nu aveau o cultură materială proprie, amoriții au dovedit un talent politic excepțional. Pornind de la statutul de păstori migratori, menționați în textele sumeriene ca Martu în jurul anului 2100 î.Hr., ei au fondat o serie de regate puternice care au dominat regiunea, printre care:
- Mari: Un oraș-stat crucial pe fluviul Eufrat, unde a fost descoperită o arhivă uluitoare de 25.000 de tăblițe cuneiforme. Aceste documente oferă o fereastră unică asupra diplomației și războaielor vremii;
- Yamhad: Un regat puternic cu capitala la Alep (în Siria de azi);
- Qatna: Un alt centru de putere din Siria.
Dar cea mai mare realizare a lor a fost, fără îndoială, Babilonul.
Bijuteria coroanei: Babilonul și trădarea lui Hammurabi
Când triburile amorite s-au așezat într-o regiune relativ neînsemnată din centrul Mesopotamiei, nimeni nu ar fi putut prezice ce va urma. Aici, ei au fondat Prima Dinastie a Babilonului, un fapt dovedit de numele primilor săi regi, Sumuabum și Sumulael. Deși regii ulteriori au adoptat nume akkadiene, nu și-au uitat complet originile. Aceştia foloseau termenul Martu pentru a se referi la teritoriile din vest, posibil o tradiție care recunoștea patria ancestrală.
Cel mai faimos rege al dinastiei, Hammurabi (1792-1750 î.Hr.), se autointitula cu mândrie „rege al amoriților”. El a folosit diplomația și forța militară pentru a-și extinde puterea. Inițial, a format o alianță puternică cu regatul amorit din Mari pentru a învinge un rival comun, Eshnunna. Însă, la scurt timp după victoria comună, Hammurabi și-a trădat aliații. Și-a îndreptat armatele împotriva orașului Mari, l-a cucerit și a pus capăt independenței sale. În mod ironic, cel mai mare rege amorit a fost cel care a distrus celelalte state amorite, unificând Mesopotamia sub steagul Babilonului.
Dispariția unui popor
După epoca lui Hammurabi, amoriții pur și simplu se topesc în peisajul cultural al Orientului Apropiat. Se amestecă atât de complet cu alte popoare, încât, în Epoca Bronzului Târziu (după 1550 î.Hr.), devin practic de nerecunoscut.
- Un stat numit Amurru a apărut în această perioadă, servind ca zonă tampon între imperiile egiptean și hitit, dar legătura sa directă cu amoriții timpurii este incertă;
- Teoriile care îi leagă de hicsoșii care au invadat Egiptul sunt nefondate;
- Chiar și referințele din Vechiul Testament (precum menționarea celor cinci regi amoriți în Cartea lui Iosua) sunt considerate de majoritatea istoricilor a fi anacronice – amintiri ale unei puteri de demult, nu descrieri ale unor entități politice contemporane.
Povestea amoriților este o lecție puternică despre natura fluidă a identității. Acest popor ne arată că un popor poate modela istoria lumii, poate construi orașe legendare și poate da naștere unor regi nemuritori, chiar dacă identitatea sa colectivă este un mister. Poate că moștenirea lor nu stă în ruine sau artefacte, ci în însăși ideea că o cultură se poate răspândi și poate domina nu prin forța armelor, ci prin forța adaptabilității.
