Motivul uitat pentru care Armata Română a intrat în Budapesta, ignorând Marile Puteri

În seara zilei de 3 august 1919, sub o ploaie torențială care părea să marcheze sfârșitul unei ere de haos, trei escadroane din Brigada 4 Roșiori intrau în Budapesta. În fruntea lor, generalul Gheorghe Rusescu înainta cu tunurile pregătite de luptă, ignorând rugămințile noului guvern maghiar. Era actul final al unei drame care nu fusese doar militară, ci o luptă disperată pentru recunoașterea unei națiuni.

Iulie 1919: ultimatumul și „Protestul Solemn” de la Paris

Totul a început violent pe 3 iulie 1919. Comandamentul ungar lansa un ultimatum: retragerea trupelor române la est de „linia Clemenceau” începând cu 4 iulie. Răspunsul Marelui Cartier General român a fost o sfidare asumată: Comandamentul Trupelor din Transilvania (CTT) a primit ordinul de a rămâne pe poziții.

La Paris, Ion I.C. Brătianu simțea „atitudinea discriminatoare” a Marilor Puteri. Pe 2 iulie, el înaintase memoriul „România în fața Congresului de Pace”, un protest solemn față de nerecunoașterea frontierelor naționale. În timp ce mareșalul Foch susținea poziția română, subliniind că pacea Europei de Sud-Est este în joc, ceilalți lideri aliați șovăiau periculos:

• Lordul Arthur James Balfour (Marea Britanie): nu primise instrucțiuni de la Londra.
• Francesco Crispi (Italia): era paralizat de amenințarea propriilor bolșevici italieni.

2/3 din greul frontului: singuri împotriva Armatei Roșii

În timp ce Béla Kun trimitea radiograme prin care cerea Aliaților să forțeze retragerea românilor, realitatea militară era cruntă. Din cele 12 divizii aliate de pe frontul ungar, două treimi erau române (șase divizii de infanterie și una de cavalerie).

Informațiile franceze de la Praga erau alarmante: armata maghiară își sporise forțele de la 6 la 9 divizii și era „hotărâtă să lupte până la capăt” pentru a recuceri Slovacia și vechile granițe. Văzând impasul diplomatic, mareșalul Foch le-a transmis românilor un adevăr brutal: „România trebuie să caute a-și rezolve singură problemele militare… Antanta va fi adesea mulțumită să constate situații de fapt”.

Această „aprobare tacită” a mareșalului Foch nu era un simplu sfat militar, ci o lecție dură de Realpolitik. Într-o Europă unde diplomația de salon era paralizată de frica de contagiune bolșevică (în special în Italia), Foch a înțeles că „faptul împlinit” este singura monedă de schimb care mai putea impune respectarea noilor realități geografice. România nu a acționat din impuls, ci a umplut un vid de autoritate pe care Marile Puteri nu aveau curajul să îl gestioneze.

Strategia „Oțelului”: 300 de kilometri de front eșalonat

Planul de apărare, conceput de generalul Ștefan Panaitescu și discutat la Oradea cu generalul Prezan și locotenent-colonelul Ion Antonescu, a fost o capodoperă de tactică. Frontul de 300 km de pe Tisa a fost împărțit în două sectoare de fier:

1. Sectorul de Nord: sub comanda generalului Nicolae Mihăescu (Divizia 16 Infanterie – gen. Alexandru Hanzu și Divizia 2 Vânători – gen. Gheorghe Dabija).
2. Sectorul de Sud: sub comanda generalului Ștefan Holban (Divizia 18 Infanterie – gen. Dănilă Papp și Divizia 1 Vânători – gen. Aristide Lecca).

Întâlnirea de la Oradea a reprezentat un veritabil moment de „teoria jocurilor” aplicată la nivel militar. Cei trei strategi — Prezan, Panaitescu și Antonescu — nu au calculat doar unghiurile de tragere ale artileriei, ci și viteza de reacție a comunității internaționale. Planul de eșalonare în adâncime a fost conceput special pentru a absorbi șocul unei armate maghiare care, deși izolată politic, beneficia de tehnica superioară lăsată în urmă de trupele germane ale lui Mackensen.

În rezerva generală, concentrată la Carei, Oradea și Debrețin, așteptau Diviziile 1 și 16 Infanterie, unitățile de infanterie ale Diviziilor 20 și 21, plus Diviziile 1 și 2 Cavalerie. În total, 90.000 de militari români stăteau în fața a 90.000 de maghiari dotați cu muniție din stocurile uriașe ale armatei lui Mackensen.

Tisa în flăcări: De la atacul Szolnok la degringolada inamică

Atacul a început pe 20 iulie, la ora 3 dimineața. Numai în sectorul Szolnok, ungurii au concentrat 210 tunuri, majoritatea de artilerie grea. Deși inamicul a forțat Tisa și a creat capete de pod, rezistența românească a devenit „din ce în ce mai puternică”.

Pe 24 iulie, contraofensiva română a lovit frontal și prin învăluirea flancului stâng al Armatei Roșii. Sacrificiile au fost enorme: Regimentul 17 Infanterie „Mehedinți” a pierdut aproape jumătate din efective. Însă până pe 25 iulie, trupele ungare au intrat în degringoladă. Podul de la Szolnok a fost sufocat de coloane în retragere într-o „învălmășeală de neînchipuit”. Marele Cartier General anunța triumfător: „Inamicul a fost azvârlit de pretutindeni peste Tisa”.

Tragedia Regimentului 17 Mehedinți pe podul de la Szolnok rămâne una dintre cele mai crunte dovezi de devotament din istoria noastră militară. Pierderea a aproape jumătate din efectiv într-o singură noapte nu a fost rezultatul unei erori tactice, ci prețul direct al stopării unei forțe de șoc maghiare dotate cu o putere de foc disproporționată. Acolo, pe malul Tisei, s-a demonstrat că superioritatea tehnologică a inamicului a putut fi învinsă doar prin reziliență umană pură.

Nesupunerea lui Rusescu și căderea regimului Kun: Armata Română a intrat în Budapesta

Bucureștiul a înțeles că un simplu aliniament pe Tisa nu era suficient. „Trebuia stins focarul de război”. La trecerea râului, România a aruncat în luptă 120.000 de combatanți (10 divizii de infanterie și 2 de cavalerie).

Dezastrul militar a provocat colapsul politic la Budapesta. Pe 1 august, cabinetul Garbai-Kun a demisionat, fiind înlocuit de guvernul socialist-democratic al lui Peidl Gyula. Pe 2 august, generalul Rusescu, în marșul său spre Budapesta, s-a întâlnit cu misiunea italiană condusă de locotenent-colonelul Romanelli, care cerea „suspendarea oricărei ostilități”. Rusescu i-a trimis pe italieni la Cartierul General și a continuat înaintarea.

Pe 3 august, în fruntea a trei escadroane, două grupe de mitraliere și două tunuri, Rusescu străbătea străzile metropolei maghiare. Pe 4 august, ora 18:00, generalul Mărdărescu primea defilarea pe Bulevardul Andrássy. Regimentul 4 Vânători, un escadron de artilerie și un divizion de roșiori marcau victoria.

Totuși, gloria a avut nuanțe amare de orgoliu: generalul Mărdărescu a fost furios pe subordonatul său, Rusescu, pentru că a intrat primul în oraș, luând măsuri disciplinare împotriva sa. Generalul Ștefan Holban a fost numit guvernator al Budapestei, securizând orașul de un milion de locuitori.

Conflictul dintre Mărdărescu și Rusescu dezvăluie tensiunea profesională dintre „strategul riguros” și „eroul nesupus”. Furia lui Mărdărescu nu provenea dintr-o simplă frustrare ierarhică; el se temea că intrarea prematură a lui Rusescu, înainte de gruparea completă a forțelor, ar fi putut genera un incident diplomatic internațional iremediabil cu misiunile aliate. Această nuanță de realism critic oferă o imagine autentică a armatei: un organism viu, condus de oameni cu viziuni diferite, dar uniți de același obiectiv final.

Jertfa finală: o Românie plătită cu sânge

Victoria nu a fost gratuită. Pierderile au fost dureroase și trebuie rememorate cu precizie:

• Între 20 iulie și 18 august 1919: 123 de ofițeri și 6.434 de soldați (morți, răniți, dispăruți).
• Total campanie (martie – august 1919): 188 de ofițeri și 11.478 de soldați.
• Sacrificiul suprem: 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au căzut direct pe câmpul de luptă.

Această jertfă de sânge, dată după încheierea oficială a Primului Război Mondial, a fost actul final necesar pentru a consfinți hotărârea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Fără forțarea Tisei și curajul de a intra în Budapesta, România Mare ar fi rămas, probabil, doar o intenție diplomatică nerespectată de vecini.

În esență, campania din 1919 nu a fost un război separat, ci „polizarea” finală a Marii Uniri. Dacă 1 Decembrie 1918 a fost momentul voinței politice, intrarea în Budapesta a fost momentul în care acea voință a devenit geografie incontestabilă. Prin sacrificiul celor 11.666 de oameni, Armata Română a transformat un ideal de arhivă într-o realitate protejată, demonstrând că o națiune există cu adevărat doar atunci când are curajul să își apere singură hotarele pe care istoria i le-a oferit.