Murad al III-lea, nepotul lui Suleiman Magnificul, „Un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie”

Murad al III-lea s-a născut în data de 4 iulie 1546, la Manisa, în Imperiul Otoman, fiind cel de-al 12-lea sultan al Imperiului Otoman, începând cu anul 1574 şi până la moartea sa. De asemenea, a fost cel de-al 91-lea calif otoman. Sub domnia sa, otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în Bătălia de la Sisak în anul 1593.

Sultanul Murad al III-lea a fost descris de către istoricul român Nicolae Bălcescu drept „Un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie și adesea atunci și cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie și la voluptate; amator de danț și muzică, de vorbe cu duh, ba încă și de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria și actele de reprezentație; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, șeici, poeți și femei, dănțuitori, de pitici și nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului”.

Murad al III-lea a urmat exemplul tatălui său, Selim al II-lea, de a nu lua parte la campaniile militare, ceea ce dovedește faptul că nu era prea interesat de mărirea Imperiului Otoman, Murad al III-lea rămânând în istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu s-a implicat în expediții militare. În ultimii ani de domnie Murad al lll-lea nu a părăsit Palatul Topkapi, ducând o viață liniștită pentru un sultan.

Contextul istoric

După cum este cunoscut, în timpul domniei lui Suleiman Magnificul, Imperiul Otoman s-a transformat într-unul dintre cele mai civilizate state ale vremii. Sub conducerea sa, imperiul a cunoscut o perioadă de maximă înflorire atât din punct de vedere teritorial, prin cele treisprezece campanii militare de succes, cât și în domeniul politic, științific, cultural și artistic. Totodată, au fost codificate legi importante care reglementau aspectele juridice și administrarea pământului.

Totuși, în aceeași perioadă a început și așa-numitul „Sultanat al femeilor”, un fenomen care s-a manifestat mai puternic sau mai discret începând cu secolul al XVI-lea și care a continuat mult timp după aceea. Acest sultanat își are originea într-o roabă capturată de tătari de pe malurile Nistrului Superior, care, reușind să câștige inima lui Soliman, a ajuns să-l domine.

Numele ei, după trecerea la islam, a devenit Hurrem („Vesela”) Sultan, însă în izvoarele istorice europene era cunoscută drept Roxelana. Se presupune că era de origine ruteană sau poloneză, fiind posibil fiica unui episcop. Un portret al ei, realizat de un pictor anonim, se află astăzi la Galleria Uffizi din Florența.

Hurrem i-a dăruit lui Soliman patru fii – Mehmed, Cihangir, Selim și Baiazid – și o fiică, Mihrimah. Din nefericire, Mehmed și Cihangir au murit la vârste fragede.^[sursa]

Domnia lui Soliman a început sub auspicii favorabile. Neavând frați, el nu a trebuit să își asigure tronul prin crime, așa cum era adesea cazul în acea vreme. Cu toate acestea, în sânul familiei sultanului au avut loc drame tragice, generate de lupta pentru succesiune. Doi dintre fiii săi, Mustafa și Baiazid, deși erau cei mai capabili să-i urmeze la tron, au fost executați din ordinul lui Soliman, ca urmare a intrigilor de la curte.

Șehzade Mustafa, cel mai mare dintre fiii săi, născut din relația cu favorita Gülbahar Hatun, a fost victima intrigilor lui Hurrem Sultan, care dorea să-l înlăture de la succesiune. Hurrem a răspândit zvonul că Mustafa ar fi complotat împotriva tatălui său, convingându-i pe ieniceri să-l trădeze. În urma acestor acuzații, la 5 octombrie 1553, Mustafa a fost executat prin sugrumare, din ordinul lui Soliman. Astfel, Hurrem și-a asigurat calea pentru ascensiunea unuia dintre propriii ei fii, Baiazid sau Selim.

Dintre cei doi, Hurrem l-a susținut pe Baiazid, considerându-l mai capabil și mai cultivat decât fratele său Selim. Cu toate acestea, viclenia pașei Lala Mustafa a provocat un conflict între Baiazid și Soliman, iar Baiazid a fost nevoit să fugă în Iran, temându-se pentru viața sa. Acolo, pe 25 septembrie 1561, Baiazid și cei patru fii ai săi au fost executați, la insistențele lui Soliman.

Astfel, a rămas un singur moștenitor: Selim, supranumit Sari „Cel Galben” sau Sarhos „Bețivul”, cunoscut pentru excesele sale și dezinteresul față de treburile statului.

Cum a devenit Murad al III-lea sultan

După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman, sub conducerea lui Selim al II-lea (1566-1574) și a nepotului său Murad al III-lea (1574-1595), a intrat într-o perioadă staționară, fiind depășit de progresele Europei Occidentale.

Murad al III-lea, fiul lui Selim al II-lea și al evreicei Nurbânu, a marcat încă apogeul expansiunii teritoriale și puterii Imperiului Otoman, dar a contribuit totodată la stagnarea acestuia.

La ceremonia întronării sale, marele vizir Sokollu Mehmed, din slugărnicie, nu i-a mai sărutat mâna sultanului, ci poala veșmintelor, un obicei umilitor care a continuat până în anul 1924.^[sursa]

Trei zile după întronare, Murad a distribuit sume mari de bani sub formă de bacșiș: 1.000.000 de ducați ienicerilor, 50.000 vizirului Sokollu și alte recompense celor cinci viziri și demnitarilor de la curte. Aceste obiceiuri contrasta puternic cu sobrietatea din vremea bunicului său, Soliman.

Istoricul Mümeccimbași oferă cea mai relevantă descriere a domniei lui Murad al III-lea: „Înclinat exclusiv spre plăceri și petreceri, nu a părăsit niciodată Istanbulul în timpul domniei sale.” Deși Murad a avut mai multe soții legitime, Safiye Hatun, de origine venețiană, a jucat un rol dominant la curtea sa, continuând astfel „Sultanatul femeilor” al Roxelanei.

Un alt defect grav al lui Murad al III-lea, transmis și succesorilor săi, a fost corupția. Acesta a fost primul sultan care a acceptat mită, subminând justiția și instituind o practică ce avea să devină endemică în Imperiul Otoman.

În timpul domniei sale, tensiunile dintre sultan și divan s-au accentuat, iar vechea ordine internă a imperiului a început să se destrame. Din acest moment, Imperiul Otoman a început o coborâre lentă de pe culmile măreției pe care le dominase cândva.