Procesul lui Iuliu Maniu, o înscenare înfiorătoare în istoria României: „Sunt terorizat”

În data de 11 noiembrie 1947, justiția din România devenea un instrument de represiune politică: Iuliu Maniu, la 75 de ani, a fost condamnat la închisoare pe viață, alături de Ion Mihalache, vicepreședintele Partidului Național-Țărănesc (PNȚ). Maniu, fost deputat, prim-ministru și președinte PNȚ, s-a opus ferm impunerii regimului comunist în țară, având convingerea că va primi sprijinul marilor puteri occidentale în lupta sa pentru democrație.

România, între Est și Vest

După 23 august 1944, Iuliu Maniu – fost deputat, fost prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) și președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947) – s-a opus vehement preluării țării de către comuniști. Neacceptând ocupația sovietică, Maniu a continuat să spere într-un sprijin din partea marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Maniu a trimis o telegramă vicemareșalului Donald Stevenson, întrebindu-l direct dacă guvernul britanic are de gând să cedeze România Uniunii Sovietice. Deși răspunsul a fost negativ, la 8 noiembrie Ministerul de Externe al Marii Britanii (Foreign Office) a trimis o telegramă strict confidențială reprezentantului său la București, John Le Rougetel, explicând că politica britanică va fi orientată în conformitate cu înțelegerea dintre Churchill și Stalin asupra Greciei și României.

Maniu a protestat împotriva instalării guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, fiind o prezență constantă în încercările de a atrage atenția asupra abuzurilor comuniste și încălcării democrației, chiar prin memorii adresate puterilor occidentale. În alegerile din 19 noiembrie 1946, PNȚ a câștigat o victorie zdrobitoare, dar rezultatele au fost falsificate masiv de comuniști, care au eliminat astfel opoziția legitimă.^[sursa]

Operațiunea „Capcana de la Tămădău”

La 14 iulie 1947, vicepreședintele PNȚ, Ion Mihalache, împreună cu alți lideri țărăniști (Nicolae Penescu, secretar general al Partidului Național-Țărănesc; Nicolae Carandino, director al ziarului Dreptatea; Ilie Lazăr, membru în delegația permanentă a PNȚ), au fost atrași într-o „capcană” organizată de Siguranță și Serviciul Special de Informații, cu sprijin sovietic. Grupul a fost arestat în dimineața de 14 iulie, chiar în momentul în care se pregăteau să se îmbarce în două avioane pe aeroportul de la Tămădău.

La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaților a ridicat imunitatea parlamentară a liderilor țărăniști, pregătind terenul pentru arestarea lor. Pe 30 iulie 1947, Consiliul de Miniștri a emis un jurnal prin care a dispus dizolvarea Partidului Național-Țărănesc. În aceeași zi, Adunarea Deputaților, convocată pentru a ratifica această decizie, a votat dizolvarea cu o majoritate covârșitoare: 294 de voturi pentru și doar unul împotrivă.

Jurnalul consemna: „Partidul Național-Țărănesc de sub președinția domnului Iuliu Maniu este și rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul Oficial a prezentului Jurnal. Aceeași decizie de dizolvare include și toate organizațiile județene, de plasă și comunale ale sus-menționatului partid, organizațiile militare, de tineret, de femei și orice alte organizații sau asociații conduse de acest partid”.

Această hotărâre a fost urmată de o amplă campanie de presă orchestrată împotriva Partidului Național-Țărănesc și a liderului său, Iuliu Maniu. Lucrețiu Pătrășcanu, cunoscut comunist, a încercat să tempereze această denigrare generalizată a PNȚ și a lui Maniu. Într-o discuție cu Gheorghiu-Dej, Pătrășcanu a criticat relatările exagerate din publicațiile „Scânteia” și „România liberă” și a spus: „Asta-i falsificarea istoriei”, adăugând că Partidul Național avusese un rol fundamental în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 și că ar fi în detrimentul țării să fie prezentat drept o „oficină de spionaj”.

Totuși, campania de represiune a continuat. Autoritățile comuniste au început să aresteze conducătorii PNȚ, iar Iuliu Maniu a fost ridicat din sanatoriul doctorului Ion Jovin din București și dus în secret la închisoarea Malmaison, pe Calea Plevnei.^[sursa]

O sentință prestabilită

În detenție, Maniu a adoptat o atitudine demnă și intransigentă, rezistând presiunilor anchetatorilor, care încercau să-l facă să mărturisească un complot împotriva statului român. A respins ferm acuzațiile de tentativă de răsturnare a guvernului Groza prin forță armată, subliniind că lupta sa a avut un caracter pur politic.

Acuzațiile aduse lui Maniu au urmărit, în fond, condamnarea întregii sale activități politice, cu o denigrare continuă și strategică: de la perioada în care a acționat în Transilvania aflată sub dominația austro-ungară, unde a fost catalogat drept „colaborator” al autorităților de la Viena și Budapesta, până la actul istoric al Unirii din 1918, despre care s-a afirmat că a încercat să-l împiedice prin „condiționări” politice.

În perioada interbelică, a fost prezentat ca „reacționar” și „susținător al fascismului”. Anii războiului au adus alte acuzații: simpatizare cu Ion Antonescu și susținere a războiului împotriva Uniunii Sovietice. După 23 august 1944, Maniu ar fi „adunat în jurul său pe toți fasciștii și reacționarii, pe trădătorii de țară și agenții imperialismului”.

În timpul procesului, Maniu și-a asumat fără rezerve răspunderea pentru acțiunile sale politice și a respins cu fermitate acuzațiile false. Deși era principalul acuzat în acest proces montat împotriva conducerii Partidului Național-Țărănesc, Maniu a fost interogat printre ultimii. La 1 noiembrie 1947, în fața întrebărilor despre colaboratorii săi și despre activitățile recente, Maniu a răspuns demn, respingând încercările de intimidare.

Procesul lui Iuliu Maniu: un proces politic aranjat

La fel ca în procesul intentat mareșalului Antonescu cu un an și jumătate în urmă, sentința în cazul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache era decisă de dinainte, fiind bazată nu pe probe, ci pe directive politice venite de la Moscova, prezentate sub forma unui act juridic la București. Rechizitoriul procurorului militar începea cu o declarație incendiară: „Acțiunea trădătoare și criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache și a celorlalți acuzați nu este decât o încoronare a trădării naționale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Național-Țărănesc.”

Maniu a fost acuzat de trădare națională, tentativă de subminare a ordinii constituționale, insurecție armată, instigare la trădare prin necredință și instigare la trecerea frauduloasă a frontierei.

Sentința finală a fost pronunțată pe 11 noiembrie 1947, sub forma unei proclamații oficiale: „Mihai I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României, la toți cei de față și viitori, sănătate.” În continuare, sentințele detaliate erau prezentate, iar Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la temniță grea pe viață.

Detenția și moartea lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache

Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galați, unde a ajuns și Ion Mihalache. În august 1951, cei doi au fost transferați împreună cu alți lideri țărăniști la închisoarea din Sighet, un loc devenit simbol al represiunii comuniste. Pe 5 februarie 1953, Maniu a murit în condiții inumane la Sighet, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă anonimă din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului.

În toamna anului 1953, Mihalache a fost transferat de la Sighet la Ministerul de Interne, unde a petrecut un an și jumătate sub presiuni continue pentru a semna o declarație prin care să își nege crezurile politice și să accepte colaborarea cu regimul comunist. A refuzat categoric pactizarea, iar în anul 1955 a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat, cunoscut pentru regimul de exterminare la care erau supuși deținuții.

Închis în celula nr. 35, sub numărul matricol 51, Mihalache a îndurat un tratament inuman, caracterizat de „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă acută de hrană, de asistență medicală, și de medicamente, precum și de condiții de igienă precare. În perioada iernii, celulele erau neîncălzite, iar Mihalache a fost nevoit să îndure frigul extrem.

Mihalache a protestat în mod constant împotriva acestor abuzuri și a regulilor opresive ale închisorii, plătind pentru fiecare protest cu pedepse suplimentare din partea gardienilor.

Ultimii ani și sfârșitul tragic al lui Ion Mihalache

În martie 1993, la simpozionul „Ion Mihalache în fața istoriei”, Ion Diaconescu a oferit o mărturie tulburătoare despre condițiile de detenție ale lui Mihalache la închisoarea Râmnicu Sărat. Diaconescu a relatat cum, în anul 1957, când a fost închis acolo împreună cu alți membri ai Partidului Național-Țărănesc, îl auzea pe Mihalache strigând din celula lui: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declarațiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav și mi se refuză medicamentele”.

Diaconescu a povestit că timp de șase ani, aproape zilnic, l-a auzit pe Mihalache gemând de durere, fiind lovit de gardieni și lăsat să zacă pe cimentul rece, incapabil să se ridice. Conform regulamentului închisorii, deținuții nu aveau voie să se atingă de pat între orele 5 dimineața și 10 seara, chiar și atunci când erau grav bolnavi.

În august 1962, deși era extrem de bolnav și suferea de o hemipareză stângă, Mihalache a fost pedepsit cu cinci zile de izolare pentru „țipetele” sale din celulă. Starea lui s-a deteriorat constant, fiind diagnosticat la începutul anilor ’60 cu „spasm cerebral” și o „hernie inghinală agravată”, afecțiuni pentru care nu primea tratament medical adecvat. Secătuit de boală și de un regim de detenție inuman, Ion Mihalache a murit pe 5 februarie 1963, în celula sa de la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Corneliu Coposu, un alt deținut politic, a oferit o mărturie sfâșietoare despre moartea lui Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistență medicală. Sigur, la starea lui a contribuit și regimul de detenție și de alimentație. Încetul cu încetul, datorită inaniției și brutalității inumane la care a fost supus, a murit. Ca și ceilalți deținuți decedați, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăștinos, astfel încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.