Este data de 2 iulie 1504, în cetatea Sucevei. Se încheie o eră: cea mai lungă domnie din perioada Evului Mediu a țărilor române. Timp de 47 de ani, „Leul Moldovei” a dictat destinul acestui pământ, însă ultimele „3 ceasuri din zi” îl găsesc într-o bătălie pe care nicio oaste nu o poate câștiga.
Cel mai important lider din mentalul colectiv românesc se stinge nu din cauza unei săbii inamice, ci din cauza unei răni netratate de aproape o jumătate de secol și a unei boli care „măcina” elitele Europei.
Blestemul de la Chilia și piciorul stâng
Măreția lui Ștefan a fost purtată, la propriu, pe un picior șubred. Totul a început în anul 1462, în timpul asediului eșuat de la Chilia, când o suliță i-a străpuns piciorul stâng. Acea rană, niciodată complet vindecată, avea să-l însoțească în fiecare zi a domniei sale.
Pentru a-i alina durerea, Suceava a devenit un punct de atracție pentru așa-numiții „bărbieri” — medicii vremii. Documentele cancelariilor europene ne dezvăluie o listă impresionantă de experți sosiți la curte:
- Ioan (Zoan): un genovez menționat încă din 1468.
- Matteo Muriano: venețianul sosit în anul 1502, plătit cu suma colosală de 400 de ducați, care a adus leacuri scumpe direct din Veneția, dar fără succes.
- Solii disperate: voievodul a trimis emisari până la curtea împăratului Maximilian de Habsburg, prin medierea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, implorând ajutor medical.
Guta: boala care a ucis regi și sultani
Peste rana veche s-a instalat „podagra” (guta), o afecțiune cauzată de consumul excesiv de carne de vânat și vin, specifică seniorilor medievali. Ștefan nu a fost singur în această suferință; guta a grăbit sfârșitul celor mai mari figuri ale epocii:
- Matia Corvin (regele Ungariei);
- Cazimir al IV-lea (regele Poloniei);
- Mehmed al II-lea (sultanul otoman, cuceritorul Constantinopolului);
- Ivan cel Tânăr (ginerele lui Ștefan).
Până în anul 1497, mobilitatea sa era atât de redusă încât, la celebra bătălie de la Codrii Cosminului, cronica lituaniană notează că voievodul a fost adus într-o sanie, fiind „foarte neputincios de picioare”.
Ultima încercare: focul și fierul
În vara anului 1504, la căpătâiul său se aflau trei medici într-o colaborare rară: venețianul Hieronimo da Cesena, un expert de la Buda și medicul evreu al hanului tătar Mengli Ghirai.
Văzând că boala cuprinsese ambele picioare, aceștia au recurs la ultima soluție a medicinei medievale: cauterizarea. Au ars rănile cu fierul înroșit, sperând într-un miracol care nu a mai venit. Ștefan „robul lui Dumnezeu” s-a stins, lăsând în urmă o țară orfană.
Demontarea mitului: s-a călugărit Ștefan cel Mare înainte de moarte?
O ipoteză vehiculată recent de unii istorici sugerează că Ștefan cel Mare ar fi abandonat tronul pentru haina călugărească, luându-și numele de Simion. Această teorie se bazează pe detaliile neobișnuite ale înmormântării:
- Lipsa sicriului;
- Așezarea trupului pe un pat de bare de fier;
- Capul sprijinit pe un postament de cărămidă.
Cercetările arheologice au confirmat că trupul voievodului a fost așezat direct pe un pat format din 13 bare de fier transversale, în timp ce capul se sprijinea pe un mic postament zidit din cărămidă, elemente care au alimentat speculațiile mistice, venind în sprijinul teoriei conform căreia voievodul s-a călugărit înainte de a trece la cele sfinte.
În realitate, explicația este una de ordin biologic și tehnic: într-o criptă zidită ermetic, un sicriu de lemn ar fi încetinit procesul de descompunere și ar fi putut genera acumulări de gaze. Grătarul de fier asigura o circulație minimă a aerului sub trup, facilitând „întoarcerea în țărână” într-un mod igienic, o practică funerară de elită menită să protejeze integritatea lăcașului de cult. Așadar, Ștefan cel Mare nu s-a călugărit înainte de moarte.
Istorici precum Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely confirmă explicația de mai sus: aceste practici erau menite să favorizeze descompunerea trupurilor în mormintele zidite din interiorul bisericilor, pentru a evita problemele sanitare. Ana, soția lui Alexandru cel Bun, fusese înmormântată identic, fără a fi călugăriță.
„Înhumarea fără sicriu, pe bare de fier, este o practică îndeobște cunoscută, care nu are nimic de-a face cu trecerea în monahism. Descoperirea, bunăoară, la Mănăstirea Bistrița, în mormântul doamnei Ana, a unui asemenea pat de fier nu a dus la concluzia că soția lui Alexandru cel Bun s-ar fi călugărit.
După mărturia arheologilor care au făcut săpăturile de la Putna, «așezarea trupului neînsuflețit al lui Ștefan cel Mare pe bare metalice transversale (sprijinite, la rândul lor, pe o zidărie de cărămidă ad-hoc realizată și menită să le înalțe față de partea inferioară a criptei) este o modalitate relativ curentă de înhumare (reperată și la Putna și în alte părți)». Ea îngăduia descompunerea cadavrului în mormintele zidite, amenajate în interiorul unor biserici, dar avea drept consecință «segmentarea resturilor umane, după descompunerea cadavrului, și căderea lor oarecum dezordonată, în spațiile dintre bare». Spre a evita căderea, în acest fel, a craniului, se recurgea, uneori, la zidirea unui mic prag.” (Gorovei și Székely, 2005, pag. 434).
Dovada de pe lespedea de la Putna
Dacă Ștefan ar fi devenit monah, numele de pe piatra sa de mormânt ar fi trebuit să fie, conform canonului, cel de călugăr. Însă inscripția, pregătită chiar de el în timpul vieții, este un ultim act de autoritate statală: „† Binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al sfântului lăcașului acestuia, care aici zace. Și s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7… [1504], luna…, și a domnit ani…”
Niciun izvor al vremii, nici măcar documentele minuțioase ale Mănăstirii Putna, nu fac vreo aluzie la o călugărire. Ștefan cel Mare a murit așa cum a domnit timp de aproape o jumătate de secol: ca Voievod, purtând până în ultima secundă greutatea coroanei și a suferinței fizice.
Lecția sa rămâne una a rezilienței: un om care a transformat o rană incurabilă într-o forță ce a ținut pe loc imperii timp de 47 de ani.
