Sigmund Freud, psihiatrul care a scandalizat lumea ştiinţifică: ce ascund visele şi sexualitatea reprimată

Sigismund Freud s-a născut în data de 6 mai 1856 în Freiberg, Moravia, care făcea parte atunci din Imperiul Habsburgic, în prezent Pribor, Republica Cehă. Era fiul lui Jakob Freud și al celei de-a treia soții a acestuia, Amalia, care era cu 20 de ani mai tânără decât soțul ei.

Frații vitregi ai lui Freud, Emmanuel și Philipp, erau apropiați ca vârstă de mama sa, ceea ce a creat o dinamică familială neobișnuită. Această particularitate ar putea explica ulterior interesul profund al lui Freud pentru relațiile familiale, reflectat în teoriile sale despre complexul Oedip.

În anul 1859, familia Freud s-a mutat la Leipzig, Germania, iar un an mai târziu s-a stabilit la Viena, unde Sigmund a trăit până în 1938. În 1877 și-a schimbat prenumele din Sigismund în Sigmund, iar în 1873 și-a început studiile de medicină la Universitatea din Viena.

Încă din anii studenției, Freud s-a dedicat cercetării sistemului nervos central, sub îndrumarea lui Ernst von Brücke, obținând diploma de doctor în medicină în 1881. A lucrat ulterior la Clinica de psihiatrie condusă de Theodor Meynert în perioada 1882-1883, iar în anul 1885 a studiat alături de Jean-Martin Charcot la celebra clinică Salpêtrière din Paris. În 1886, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays, cu care a avut șase copii.^[sursa]

Începutul carierei lui Sigmund Freud

Freud și-a început cercetările în psihanaliză în anii 1880, într-o perioadă marcată de reforme majore în tratamentul bolilor mintale atât în Europa, cât și în America, unde se acorda o atenție sporită stărilor psihologice anormale, în special afecțiunilor psihice. Interesul său pentru psihanaliză a fost stârnit de metoda lui Josef Breuer de a trata isteria prin hipnoză.

Împreună cu Breuer, Sigmund

Freud a publicat în anul 1895 „Studii despre isterie”. În același an, Freud a reușit să analizeze propriile sale vise, un moment esențial în dezvoltarea psihanalizei. Între anii 1895 și 1900, Freud a formulat cele mai multe dintre conceptele fundamentale ale psihanalizei. El însuși a introdus termenul de „psihanaliză” în anul 1896.

După despărțirea de Breuer și în urma șocului provocat de moartea tatălui său, Freud a început o autoanaliză intensă în anul 1897, axându-se pe interpretarea viselor și fanteziilor proprii, un proces susținut de prietenul său apropiat, Wilhelm Fliess.

Freud a fost profesor la Universitatea din Viena, iar teoriile sale au provocat reacții contradictorii. În anul 1902, un grup de tineri medici a început să-l urmeze la Viena, formând un cerc tot mai mare de susținători. Astfel, a fondat „Societatea psihologică de miercuri”, o reuniune săptămânală cu prietenii săi apropiați, în cadrul căreia discutau descoperirile sale recente. Această societate informală a evoluat în 1908, devenind Societatea Vieneză de Psihanaliză, iar în 1910, a fost transformată în Societatea Internațională de Psihanaliză, extinzând influența ideilor sale pe plan mondial.^[sursa]

„Interpretarea viselor”: o lucrare revoluționară, dar controversată

Freud considera cartea sa „Interpretarea viselor” drept cea mai importantă operă a sa. Publicată în anul 1899, autorul a dorit ca data primei ediții să fie 1900, pentru a asocia această descoperire crucială cu începutul noului secol. Însă, lumea medicală a întâmpinat această lucrare cu scepticism, iar Freud a continuat cercetările în mare parte izolat de restul comunității academice. În această perioadă, a lucrat cu pacienta sa Dora și a publicat în 1901 lucrarea „Psihopatologia vieții cotidiene”.

În 1905, a lansat trei eseuri fundamentale despre teoria sexualității, explorând relația dintre aceasta și subconștient. A publicat și o analiză a cazului de isterie al Dorei, punând astfel bazele pentru înțelegerea psihanalitică a sexualității. În 1908, la Salzburg, a avut loc primul congres de psihologie freudiană, care a consolidat recunoașterea ideilor sale. Un an mai târziu, în 1909, Freud a fost invitat de Stanley Hall să susțină cinci cursuri la Universitatea Clark din Statele Unite, marcând astfel un moment decisiv în cariera sa, care a atras atenția internațională asupra teoriilor psihanalitice.

În anul 1912, a fost lansată prima revistă de specialitate dedicată psihanalizei, „Imago”. Pe măsură ce Societatea Internațională de Psihanaliză a câștigat notorietate, au apărut și tensiuni interne. Anumiți membri, precum Carl Jung, s-au desprins pentru a fonda propriile școli de psihologie. În ciuda acestor provocări, Freud a continuat să publice lucrări importante, iar în 1916 a lansat prima parte din „Introducere în psihanaliză”.

Lupta cu boala și ultimele lucrări

Freud a fost diagnosticat cu cancer de maxilar în 1923, o boală cu care a luptat timp de 16 ani. Deși grav afectat, nu a abandonat cercetarea, publicând în 1925 o colecție de cinci volume intitulate „Opere colectate” („Collected Works”). În 1930, a fost recompensat cu prestigiosul Premiu Goethe pentru literatură, iar în 1935 a fost ales Membru de onoare al Societății Regale Britanice de Medicină.

În anul 1938, amenințat de ascensiunea nazismului și ocupația iminentă a Austriei, Freud a emigrat împreună cu familia sa în Anglia.

Sigmund Freud a murit la Londra, la 23 septembrie 1939, la vârsta de 83 de ani, lăsând în urmă o moștenire vastă, care a modelat în mod profund înțelegerea minții umane.

Freud și teoria „dezvoltării sexuale” a individului

De-a lungul carierei sale prolifice, Sigmund Freud a publicat numeroase cărți și lucrări de specialitate, concentrându-se asupra comportamentului sexual uman. Totuși, el nu privea sexualitatea doar în sensul ei tradițional, ci mai degrabă ca o forță motrice care guvernează o gamă largă de instincte și dorințe – atât cele manifeste, cât și cele reprimate – care influențează atitudinile și convingerile individului.

Freud a dezvoltat un model riguros pentru ceea ce el a numit „dezvoltarea sexuală”, bazat pe o evoluție biologică, și a propus teoria stadiilor de dezvoltare, fiecare delimitată foarte clar în funcție de vârstă. Nu toți indivizii parcurg toate aceste faze, iar unele etape pot chiar să se suprapună.

Stadiile de dezvoltare sexuală

Prima fază, care acoperă perioada 0-2 ani, este marcată de explorarea lumii prin intermediul buzelor și gurii. În acest stadiu, copilul se familiarizează cu actul hrănirii – consumând lapte și ducând la gură orice obiect care îi este la îndemână. Ulterior, învață să utilizeze gura și pentru comunicare.

A doua fază, cuprinsă între 2 și 4 ani, este considerată una dintre cele mai controversate din teoria freudiană. În acest interval, copiii încep să descopere diferențele sexuale și dobândesc control asupra nevoilor fiziologice, ceea ce adesea generează un sentiment de putere. Aceștia își dau seama că pot influența comportamentul părinților, refuzând uneori să se conformeze cerințelor.

Complexul Oedip și diferențierea psiho-sexuală

Între 4 și 6 ani se desfășoară cea mai importantă etapă din dezvoltarea psiho-sexuală a individului. Freud subliniază că, în această perioadă, copilul simte o atracție față de părintele de sex opus, concomitent cu o teamă față de părintele de același sex. Acest fenomen este denumit complexul lui Oedip (în cazul băieților) și complexul Electrei (în cazul fetelor).

Rezolvarea acestor complexe este esențială pentru o dezvoltare sănătoasă a identității de gen, prin identificarea cu părintele de același sex, ceea ce duce la conturarea viitoarei orientări sexuale.

Perioada latentă și pubertatea

Începând cu vârsta de 6 ani și până la pubertate, individul intră într-o etapă de „latență”, în care dimensiunea sexuală este temporar suprimată. În această fază, copilul se concentrează pe învățare, pe adaptarea la normele societății și pe asimilarea valorilor culturale și morale. Această perioadă de relativă liniște psihosexuală durează aproximativ 5-6 ani, până la debutul pubertății, când individul devine din nou conștient de impulsurile sale sexuale.

Odată cu pubertatea, individul începe să dezvolte atracții față de persoane de sex opus, ceea ce reflectă activarea instinctului reproductiv și capacitatea de a duce la îndeplinire funcțiile biologice asociate procreării.

Dimensiunile personalității

O parte esențială a teoriilor lui Sigmund Freud este dedicată studiului personalității, pe care el o împarte în trei dimensiuni: id, ego și superego. Doar ego-ul este vizibil și reprezintă aspectul pe care îl arătăm lumii, însă toate cele trei componente influențează profund personalitatea.

Id-ul reprezintă forțele biologice primare și este constant prezent în structura personalității încă de la naștere. Este o parte fundamentală a individului deoarece asigură îndeplinirea nevoilor de bază imediat, fără a lua în considerare realitatea exterioară. Id-ul este guvernat de principiul plăcerii, cunoscut și sub numele de hedonism.

Altfel spus, el caută satisfacerea instantanee a dorințelor. De exemplu, când un bebeluș are nevoie să fie schimbat, când îi este frig, cald sau are dureri, id-ul semnalează aceste necesități prin plâns, fără a ține cont de programul părinților, fie că aceștia dorm, mănâncă sau se odihnesc. Id-ul este ghidat doar de propriile nevoi și ignoră cerințele mediului extern.

Pe măsură ce copilul crește și începe să interacționeze mai mult cu lumea din jur, între 1 și 3 ani, se dezvoltă a doua dimensiune a personalității – ego-ul. Aceasta este partea personalității pe care individul o manifestă în interacțiunile cu ceilalți și este guvernată de principiul realității. În timp ce dorințele id-ului persistă, ego-ul ia în considerare consecințele acțiunilor și începe să echilibreze nevoile proprii cu realitatea externă.

Prin experiență, ego-ul învață că și ceilalți oameni au dorințe și nevoi și că un comportament impulsiv poate duce la consecințe negative. Astfel, ego-ul acționează ca un mediator între instinctele id-ului și cerințele lumii exterioare.

În jurul vârstei de 5 ani, apare cea de-a treia dimensiune a personalității – superego-ul. Aceasta reprezintă conștiința morală a individului, formată prin învățarea normelor etice și morale din interacțiunile sociale și experiențele de viață. Potrivit lui Freud, un superego puternic este capabil să controleze instinctele biologice ale id-ului, în timp ce un superego slab cedează mai ușor în fața acestor impulsuri. În consecință, nivelul de vinovăție va fi mai mare la cei cu un superego dezvoltat și mai scăzut la cei cu un superego mai slab.

Într-o personalitate echilibrată, ego-ul ar trebui să fie dimensiunea dominantă, deoarece el trebuie să satisfacă nevoile id-ului într-un mod care să nu intre în conflict cu superego-ul, ținând cont în același timp de realitatea exterioară. Structura tripartită a personalității este dinamică și evoluează odată cu vârsta și experiența de viață.

De asemenea, comportamentele adulților, cum ar fi fumatul sau alte dependențe, pot fi legate de dificultăți întâmpinate în stadiile anterioare ale dezvoltării psihosexuale. Freud susținea că aceste „complexe” sau fixări reflectă efortul depus de copil pentru a trece prin anumite faze de dezvoltare, iar dificultatea întâlnită la depășirea unui anumit stadiu poate influența comportamentul său la maturitate.

Ce ascund visele

Un alt aspect esențial al teoriei lui Freud este interpretarea viselor. Freud susține că visul este „păzitorul somnului”. Atunci când adormim, încercăm să ne deconectăm de la realitate, neutralizând orice stimul extern. În timpul nopții, mintea noastră ne protejează prin intermediul viselor atât de stimulii externi, precum zgomotele sau lumina, cât și de cei interni, precum emoțiile, temerile sau insatisfacțiile. Freud și-a concentrat studiile în special asupra stimulilor interni.

Pentru ca o persoană să poată experimenta în vis emoții puternice, gânduri interzise sau dorințe ascunse, acestea trebuie deghizate sub o formă simbolică. În caz contrar, visul ar deveni atât de tulburător încât persoana s-ar trezi. Astfel, interpretarea corectă a viselor poate conduce la o mai bună înțelegere a manifestărilor subconștiente.

Freud consideră că visul are două componente: „conținutul manifest” și „conținutul latent”. Conținutul manifest reprezintă ceea ce ne amintim după ce ne trezim, însă, potrivit lui Freud, acesta nu are un înțeles profund, fiind doar o versiune mascată a gândurilor care au generat visul.

Pe de altă parte, conținutul latent reflectă adevăratul sens al visului — dorințele interzise sau gândurile ascunse ale subconștientului. Acestea sunt prezente în conținutul manifest, dar deghizate, astfel încât nu pot fi recunoscute cu ușurință. Rareori cele două laturi ale visului coincid. Freud denumește aceste cazuri „vise infantile”.

Sigmund Freud subliniază că visele reprezintă o formă de împlinire a dorințelor reprimate. Atunci când o dorință nu este satisfăcută în viața cotidiană, mintea o transformă într-o experiență vizuală în timpul somnului, împlinind astfel dorința și asigurând un somn liniștit.

Contradicțiile lui Freud

O parte din teoriile lui Freud sunt strâns legate de contextul cultural al vremii sale, iar unele sunt dificil de demonstrat empiric sau reflectă propria sa personalitate. Totuși, Freud este recunoscut ca un observator excepțional al comportamentului uman, iar multe dintre ideile sale formează fundamentul psihologiei moderne. Cu toate acestea, există păreri contradictorii referitoare la anumite aspecte ale teoriilor sale.

De exemplu, complexul lui Oedip este un subiect controversat. Anumiți psihologi recunosc că unii copii pot manifesta atracție față de părintele de sex opus și rivalitate față de părintele de același sex. De asemenea, este adevărat că o parte dintre acești copii păstrează aceste emoții și conflicte și în perioada maturității. Cu toate acestea, majoritatea teoreticienilor consideră aceste cazuri excepții și nu reguli general valabile.

Aceste situații tind să apară în familii disfuncționale, în care părinții nu se înțeleg și utilizează copilul în conflictele lor personale. De asemenea, astfel de comportamente sunt mai frecvente atunci când părinții nu discută deschis cu copilul despre sexualitate, iar acesta își formează percepții greșite din surse externe, cum ar fi alți copii.

Critici aduse lui Freud

Una dintre cele mai frecvente critici aduse teoriei lui Freud este că pune prea mult accent pe sexualitate. Conform viziunii sale, aproape toate lucrurile, fie ele bune sau rele, par să fie rezultatul exprimării sau reprimării impulsurilor sexuale. Mulți cercetători s-au întrebat dacă nu există și alte componente psihologice importante care să explice comportamentul uman. Deși Freud a introdus ulterior conceptul de „instinct al morții”, acesta nu a avut același impact și nu a devenit la fel de cunoscut. Criticii afirmă că, deși sexualitatea joacă un rol important în societate, acest lucru nu înseamnă că ea stă la baza fiecărei motivații umane.

Pe de altă parte, susținătorii lui Freud argumentează că accentul pus pe sexualitate nu reflectă doar atitudinea epocii sale, ci mai degrabă tendința societății de a evita acest subiect, mai ales în clasele sociale superioare și de mijloc. Aici rezidă unul dintre marile succese ale lui Freud: a adus la suprafață un subiect care fusese mult timp ascuns. Totuși, o critică ce i se aduce este că a generalizat prea mult fără să țină cont de schimbările culturale și de diversitatea experiențelor umane.

Subconștientul și criticile legate de acesta

Un alt concept frecvent contestat este acela de „subconștient”. Psihologii umaniști și existențialiști consideră că Freud a supraestimat importanța subconștientului. Ei susțin, pe de o parte, că multe dintre motivațiile și problemele atribuite subconștientului sunt mult mai puține decât a crezut Freud, iar, pe de altă parte, că acest concept nu este atât de central în dinamica psihologică a individului.

Astăzi, mulți psihologi văd subconștientul doar ca fiind acea parte din noi pe care refuzăm să o confruntăm sau care nu ne mai servește un scop. De fapt, unii teoreticieni au eliminat complet termenul din practica lor.

Moștenirea lui Freud

În ciuda numeroaselor critici, este indiscutabil faptul că Freud a adus contribuții remarcabile la psihologie, atât de importante încât multe dintre ele au fost încorporate în alte teorii moderne, deseori fără a fi creditat corespunzător. În primul rând, Freud a demonstrat existența a două forțe puternice care coexistă în fiecare persoană. Într-o perioadă în care se credea că omul este ghidat exclusiv de rațiune, Freud a arătat cât de mult din comportamentul nostru este controlat de instincte biologice.

De asemenea, când se credea că fiecare individ este pe deplin responsabil pentru acțiunile sale, Freud a evidențiat influența profundă pe care societatea o are asupra fiecăruia dintre noi. Id-ul și superego-ul, simboluri psihologice ale influențelor biologice și sociale, rămân forțe permanente în structura psihică a fiecărui individ.

În al doilea rând, Freud a fost printre primii care au susținut că nevrozele sunt cauzate de traume psihologice. Deși majoritatea teoreticienilor moderni nu sunt de acord că toate nevrozele au aceeași cauză și nu cred că este necesară reexperimentarea traumei pentru vindecare, este dificil de negat că o copilărie marcată de abuzuri, neglijență și tristețe poate conduce la o maturitate la fel de dificilă.

În al treilea rând, Freud a introdus conceptul de ego, care a devenit un pilon central în teoria personalității. De asemenea, Freud a revoluționat terapia psihologică, fiind pionierul „terapiei prin discuție”. Această metodă, care implică discutarea problemelor cu pacientul, este și astăzi considerată una dintre cele mai eficiente forme de tratament pentru tulburările psihologice.

Multe dintre teoriile lui Freud sunt legate de cultura vremii sale, iar unele dintre ele sunt dificil de verificat prin metode științifice moderne. De asemenea, unele teorii reflectă propriile sale experiențe personale. Cu toate acestea, Freud a fost un observator remarcabil al condiției umane, iar ideile sale continuă să aibă o mare relevanță și astăzi. Chiar dacă nu toate teoriile sale sunt universal acceptate, moștenirea sa în domeniul psihologiei rămâne profundă și influentă.