Sisif: cine a fost muritorul care a înlănțuit Moartea?

Sisif a păcălit moartea nu o dată, ci de două ori. Drept pedeapsă, el a fost condamnat la un destin chinuitor: să împingă, la nesfârșit, un bolovan uriaș pe un deal în lumea umbrelor din Hades.

Omenirea a fost dintotdeauna fascinată de ideea vieții veșnice. Ambiția de a obține nemurirea a dat naștere unor nenumărate mituri și tradiții. Una dintre cele mai vechi creații literare, Epopeea lui Ghilgameş, explorează aceeași obsesie: eroul său, Ghilgameş, pornește într-o căutare nesfârșită pentru a descoperi secretul vieții veșnice, doar pentru a înțelege, în final, că această dorință e sortită deziluziei.

Însă, în mitologia greacă, un muritor pe nume Sisif reușește să înșele moartea. Mitul său, alături de consecințele sfidării sale, a devenit o temă esențială și în filosofia existențialistă a lui Albert Camus.^[sursa]

Păcatele și pedeapsa lui Sisif

Sisif, fondatorul și primul rege al Corintului, era cunoscut pentru inteligența sa vicleană. Homer l-a descris drept „cel mai viclean dintre oameni” (Iliada).

Atunci când Thanatos, zeul morții, a venit să-l ducă pe tărâmul umbrelor, Sisif l-a păcălit, cerându-i o demonstrație despre cum funcționează cătușele pe care le purta. Printr-o mișcare neașteptată, regele Corintului a reușit să-l înlănțuie pe Thanatos, salvând temporar omenirea de moarte. Dar Zeus, furios că nimeni nu mai murea, l-a trimis pe zeul războiului, Ares, să-l elibereze pe Thanatos. Ares, cunoscut pentru brutalitatea sa, a fost perfect potrivit pentru această misiune.

Chiar și așa, Sisif nu s-a dat bătut. Presimțind că moartea va reveni pentru el, și-a instruit soția, pe Merope, să lase trupul neînsuflețit fără ritualurile funerare tradiționale. După moarte, ajuns în fața lui Hades, Sisif s-a plâns că nu i s-a făcut o înmormântare corespunzătoare, cerând permisiunea să revină pe Pământ pentru a corecta situația. Hades i-a îndeplinit dorința, însă odată ajuns acasă, Sisif și-a încălcat promisiunea și a trăit încă o viață plină înainte de a muri a doua oară.

Sisif în Odiseea

În faimosul poem epic Odiseea, Homer povestește despre eroul Odiseu, regele Itacăi, care, neputându-se întoarce acasă, coboară în lumea subterană pentru a căuta sfaturi de la poetul orb Tiresias. Acolo, printre umbre, îl întâlnește pe Sisif, pedepsit pentru îndrăzneala sa de a înfrunta Moartea. Zeus, indignat de sfidarea lui, l-a condamnat pe Sisif la o muncă fără sfârșit: să împingă un bolovan uriaș pe un deal abrupt, doar pentru ca, la fiecare apropiere de vârf, piatra să se rostogolească înapoi.

Homer descrie suferința lui Sisif în versuri vii (Odiseea): „L-am văzut pe Sisif în chinuri cumplite, încercând să ridice o piatră monstruoasă cu ambele mâini. Se încorda cu toate puterile, dar de fiecare dată când era pe punctul de a ajunge în vârf, piatra se rostogolea înapoi, căzând necruțătoare. Și din nou el se încorda și împingea, sudoarea îi curgea pe trup și praful se ridica în jurul lui.”

Albert Camus, Mitul lui Sisif și absurdul existenței

Imaginea lui Sisif care împinge la nesfârșit un bolovan pe un deal a pătruns în cultura populară și reprezintă simbolic o muncă interminabilă, lipsită de satisfacție – cunoscută acum sub numele de „sarcină sisifică”.

De-a lungul timpului, această imagine a fost dezbătută și reinterpretată de la Homer până la Albert Camus. În lucrarea sa filosofică de referință, Mitul lui Sisif, Camus propune o viziune vibrantă și chiar optimistă asupra acestui simbol, oferind o contribuție profundă la gândirea filosofică modernă.

Care este sensul existenței noastre? Aceasta este, fără îndoială, una dintre cele mai profunde întrebări filosofice – și o întrebare care l-a bântuit pe Camus în numeroase lucrări. Pentru Camus, orice încercare de a răspunde la această întrebare este inevitabil inutilă.

Viața umană este definită de suferință și, în cele din urmă, de moarte. Și totuși, oamenii refuză să accepte această limitare și continuă să caute sens. În acest paradox, Camus identifică o trăsătură fundamentală a existenței: absurdul. Aflăm că universul nu ne oferă răspunsuri la aspirațiile noastre, iar tensiunea care rezultă din această contradicție între așteptări și realitate este ceea ce Camus numește „Absurdul”.

Răspunsul lui Sisif în fața absurdului

Suferința lui Sisif în Hades este eternă, iar sarcina care i-a fost impusă nu are finalitate. Totuși, voința lui Sisif îl îndeamnă să continue, să împingă bolovanul, deși este pe deplin conștient de lipsa de sens a acestei munci.

Camus observă că absurdul ia naștere din recunoașterea acestui nonsens, și pune o întrebare esențială: ce trebuie să facem atunci când ne confruntăm cu realitatea absurdului? Suntem toți condamnați, asemenea lui Sisif, să ne întrebăm despre sensul vieții doar pentru a descoperi că orice răspuns se prăbușește în fața absurdului?

Pentru Camus, atitudinea lui Sisif în fața absurdului este mai semnificativă decât însăși pedeapsa eternă. În Mitul lui Sisif, Camus scrie: „Îl văd pe acel om coborând din nou, cu un pas greu, dar ferm, spre suferința care nu va avea niciodată un sfârșit. Acela este momentul conștiinței. Când se îndepărtează de vârful dealului și coboară spre locul în care se află zeii, el devine superior destinului său. Este mai puternic decât piatra pe care o împinge.”

Sisif ca simbol al eroului absurd

În romanul Străinul, Camus introduce un personaj care înțelege absurditatea existenței, reflectată în replica sa faimoasă: „Mama a murit astăzi. Sau poate ieri, nu știu”. Pentru Camus, soluția nu se află în disperare sau în moarte, ci în luciditatea cu care recunoaștem absurdul. Această claritate a minții este eliberatoare. Curajul și onestitatea intelectuală nu acceptă autoamăgirea. Plăcerea se regăsește doar în trăirea unică și irepetabilă a existenței.^[sursa]

Sisif este complet conștient de severitatea pedepsei sale și de destinul său amar în timp ce coboară pentru a recupera piatra. Uneori, îi împărtășește durerea, alteori, găsește un strop de bucurie. În momentele în care împinge bolovanul, Sisif este atât de absorbit de efort și de forța pe care trebuie să o mobilizeze, încât nu mai percepe absurditatea acțiunii sale. Camus concluzionează că Sisif este un „erou absurd”, un personaj care merită admirație pentru încăpățânarea sa și pentru că nu se lasă copleșit de disperare.

„El este ceea ce este datorită pasiunilor și chinului său. Disprețul față de zei, ura față de moarte și dorința intensă de a trăi i-au adus această pedeapsă cruntă, unde întreaga sa ființă se consumă fără a ajunge vreodată la un rezultat. Acesta este prețul pentru a trăi pasiunile pământești.”, a scris Camus.

Este fericirea răspunsul final la un univers indiferent și la moarte?

Viața poate fi dură, nedreaptă și trecătoare, iar ideea de a ne bucura de ea din plin ar putea părea un răspuns universal acceptat. Dar ar trebui acesta să fie răspunsul nostru final și suprem?

Conceptul de „angoasă” a fost îndelung dezbătut alături de ideea de absurd. Prin natura sa pesimistă, angoasa reflectă lipsa profundă de sens a vieții și reprezintă o anxietate filosofică intensă față de existență.

Filosoful francez Jean-Paul Sartre, asemenea lui Camus, considera că angoasa nu trebuie respinsă, ci acceptată. Aceasta reprezintă singurul răspuns autentic pe care un individ îl poate avea într-un univers indiferent. Conștientizarea profundă a absurdului, pe care Sisif o atinge în mitul său, merită celebrată. Angoasa ne amintește să rămânem ancorați în realitate, nu să căutăm frenetic distrageri și plăceri pentru a evita lipsa de sens a vieții.

Sartre oferă o definiție clară: noi pur și simplu existăm. Existența noastră nu este rezultatul unui scop măreț, ci un fapt întâmplător – ne-am regăsit pur și simplu născuți în această lume, ceea ce face ca angoasa să fie inevitabilă. Totuși, Sartre susține că oamenii dețin o formă de control asupra vieții lor: liberul arbitru, care le permite să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri. Sensul vieții nu ne este dăruit, ci trebuie creat prin acțiunile noastre, asumate cu o profundă responsabilitate.

Sisif, Friedrich Nietzsche și absurdul

Filosoful Friedrich Nietzsche a oferit un răspuns similar celui al lui Camus: viața este lipsită de sens și reprezintă, în esență, o iluzie. Totuși, spre deosebire de Camus, Nietzsche credea că oamenii pot îmbrățișa această iluzie, dându-i astfel un sens.

Camus îl citează pe Nietzsche: „Artă și nimic altceva decât artă – avem artă pentru a nu muri de adevăr.” Arta creează un spațiu de visare, o lume ireală, dar poate fi aceasta un refugiu autentic? Nietzsche afirmă că „în ciuda intensității cu care trăim aceste realități de vis, avem mereu sentimentul că ele sunt iluzii”.

Ar putea soluția lui Nietzsche să fie abordarea pe care o căutăm pentru a înfrunta absurdul vieții? Sau, după cum ar susține Camus, este aceasta o formă de autoamăgire, o fugă în iluziile religiei și ale artei? Poate că obsesia noastră pentru răspunsuri ne împiedică să trăim ca adevărați eroi ai absurdului, iar confruntarea sinceră cu viața ar putea să nu fie atât de întunecată pe cât pare.

În final, Camus oferă o concluzie vibrant optimistă în Mitul lui Sisif: „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.”