17 Iulie în Istorie: încoronări, revoluții, genii și momente care au schimbat lumea

În data de 17 iulie 1429, în plin Război de O Sută de Ani, Carol al VII-lea a fost încoronat în Catedrala din Reims, la capătul campaniei fulger prin care Ioana d’Arc eliberase Orléans-ul, deschizând drumul armatei franceze spre orașul tradițional al încoronărilor. Ceremonia a întărit definitiv legitimitatea monarhului în fața pretențiilor engleze. În timpul slujbei, într-o sfidare absolută a cutumelor vremii care interziceau armele în preajma altarului, Ioana d’Arc a stat la doar câțiva pași de rege ținând în mână propriul ei stindard de luptă. Întrebată ulterior, în timpul procesului care i-a adus moartea, de ce a insistat ca steagul ei să aibă un loc de o asemenea onoare, tânăra a oferit un răspuns antologic: „A participat la suferință, era mai mult decât drept să participe și la glorie.”

Ziua de 17 iulie 1436 reprezintă fundamentul istoric al capitalei Republicii Moldova. Așezarea a fost menționată pentru prima dată într-un document oficial emis de domnii Moldovei, Ilie și Ștefan, într-un act de întărire a unor proprietăți boierești de pe râul Bâc. Dincolo de evoluția sa ca important centru urban între Prut și Nistru, originile locului se ascund chiar în anatomia numelui său. Cuvântul „Chișinău” provine din alăturarea termenului arhaic „chișla” (izvor, sursă de apă) și „nou”. Acest izvor vital, nucleul în jurul căruia primele familii s-au strâns pentru a supraviețui, nu este un mit abstract — topografii i-au localizat poziția exactă la intersecția de astăzi a străzilor Pușkin și Albișoara (în jurul Bisericii Măzărache).

La 17 iulie 1440, Vladislav al III-lea, care era deja regele Poloniei din 1434, a fost încoronat la Székesfehérvár ca monarh al Ungariei (unde a intrat în istorie sub numele de Vladislav I). Această domnie este marcată de campania comună antiotomană purtată alături de Iancu de Hunedoara, efort militar încheiat tragic la Varna în 1444. În spatele fastului oficial al ceremoniei de la Székesfehérvár s-a consumat însă un thriller politic halucinant: lui Vladislav nu i-a fost pusă pe cap Sfânta Coroană a Ungariei. Cu doar câteva luni înainte, diadema sacră fusese furată de Helene Kottanner, o doamnă de onoare, care o ascunsese într-o pernă și o scosese clandestin din cetate pentru a o oferi unui pretendent rival, un rege-infant. Din disperare, arhiepiscopul a trebuit să smulgă o coroană de aur veche direct de pe racla cu moaștele Sfântului Ștefan pentru a putea susține încoronarea lui Vladislav.

Pe 17 iulie 1453, forțele regelui Franței au obținut o victorie zdrobitoare asupra englezilor la Castillon, episod în care veteranul comandant britanic John Talbot și-a pierdut viața. Această ciocnire încheie simbolic Războiul de O Sută de Ani, marcând pragul definitiv dintre Europa medievală și cea modernă. Tranziția a fost însă, înainte de toate, una tehnologică. Castillon a fost prima mare bătălie europeană din istorie decisă aproape exclusiv de folosirea artileriei de câmp. Comandantul francez Jean Bureau a ordonat alinierea a peste 300 de tunuri primitive de-a lungul tranșeelor, transformând câmpul de luptă într-o grilă matematică de foc încrucișat. Cavaleria engleză, odată mândria armatelor regale, a fost anihilată fără ca măcar să apuce să intre în contact direct cu infanteria, spulberând definitiv mitul invincibilității cavalerului în armură.

În ziua de 17 iulie 1603, oastea Țării Românești, sub comanda directă a domnitorului Radu Șerban și operând alături de forțele habsburgice, a zdrobit armata principelui transilvănean Moise Székely, ucis pe câmpul de luptă. Victoria a spulberat planurile instaurării unei puteri pro-otomane la nord de munți, securizând temporar granița valahă. Acțiunea a avut însă și resorturi psihologice adânci. Armata lui Radu Șerban era plină de comandanți veterani care luptaseră sub stindardul lui Mihai Viteazul, iar Székely fusese unul dintre inamicii jurați ai marelui domnitor. Lovitura de grație a fost administrată ca o vendetă istorică: bătălia s-a dat la Râșnov, aproape exact în același perimetru în care, cu doar câțiva ani înainte, Mihai Viteazul își așezase propria tabără, închizând astfel un ciclu de trădări în regiune.

La 17 iulie 1790, a încetat din viață la Edinburgh filosoful și economistul Adam Smith, figura centrală a Iluminismului scoțian, la vârsta de 67 de ani. Operele sale, „Avuția națiunilor” și „Teoria sentimentelor morale”, au desenat structura intelectuală prin care lumea modernă înțelege încă diviziunea muncii și piața liberă. Totuși, omenirea a fost deposedată de un ultim act al geniului său: conștient că sfârșitul îi este aproape, Smith și-a obligat executorii testamentari să arunce în foc aproape toate volumele manuscriselor sale neterminate, pentru că refuza ideea de a lăsa în urmă lucrări imperfecte. Istoricii cred astăzi că flăcările au distrus un al treilea tratat revoluționar absolut inedit, care urma să explice istoria și funcționarea sistemelor de drept universal și a jurisprudenței.

Pe 17 iulie 1791, Garda Națională condusă de marchizul de La Fayette a deschis focul asupra mulțimii de republicani ieșiți să ceară abdicarea regelui Ludovic al XVI-lea. Această vărsare de sânge a fracturat radical Revoluția Franceză, săpând o prăpastie ireconciliabilă între moderații constituționaliști și grupările republicane. Tragedia a fost însoțită de o ironie macabră: masacrul s-a desfășurat în același spațiu în care, cu exact un an înainte, pe 14 iulie 1790, același marchiz de La Fayette depusese jurământul solemn de fraternitate la imensa „Sărbătoare a Federației”. Terenul proiectat să fie sanctuarul unității naționale absolute s-a transformat, într-o singură după-amiază, într-un abator civic.

În data de 17 iulie 1821, la Slobozia (județul Gorj), ceea ce mai rămăsese din cetele de panduri ale lui Tudor Vladimirescu a fost anihilat de trupele otomane de represiune. Printre liderii capturați s-a numărat și fratele lui Tudor, Papa Vladimirescu. Momentul a încheiat un capitol crucial în tranziția societății românești de la regimul fanariot la modernitate, dar teama insuflată imperiului s-a menținut mult timp după terminarea luptelor. Guvernatorii otomani au fost atât de tulburați de impactul rebeliunii și de susținerea populară a pandurilor încât au interzis prin ordine stricte purtarea căciulii tradiționale (element vestimentar specific armatei lui Tudor). Printr-un ordin birocratic disperat, o simplă bucată de blană devenise un simbol al subversiunii politice, pasibil de arestare imediată.

Pe 17 iulie 1854, este tipărit primul număr din „Buletinul regiunii Basarabia”, debutul absolut al presei regulate din provincie sub administrație țaristă. Ziarul a pus bazele comunicării de masă între Prut și Nistru. Nu era însă un ziar de opinie sau literar, ci mai degrabă un instrument esențial de supraviețuire. Publicația era tipărită bilingv, în rusă și română (cu caractere chirilice) cu un scop strict utilitar: conținutul său era dominat de publicarea alertelor despre epidemiile de holeră și ciumă din regiune, actualizarea prețurilor la cereale și orarele iarmaroacelor, funcționând ca singurul sistem de ghidaj economic și de sănătate publică pentru o provincie profund izolată.

În ziua de 17 iulie 1907, pe câmpul de aviație de la Bagatelle (lângă Paris), pionierul bănățean Traian Vuia a reușit un zbor de aproximativ 70 de metri, la o altitudine de câțiva metri. Dincolo de distanța parcursă, seria sa de aparate a demonstrat o inovație fundamentală. În timp ce la acea vreme frații Wright și alți pionieri își lansau încă aparatele bazându-se pe sisteme greoaie de șine de ghidaj sau catapulte cu greutăți, Vuia își dotase încă de la primul model aparatele cu un tren de aterizare modern, prevăzut cu roți pneumatice. Zborurile sale din 1907 au consolidat astfel noul standard mondial, demonstrând definitiv că un avion trebuie să decoleze rulând exclusiv pe forța motorului său, independent de orice infrastructură externă.

La 17 iulie 1912 a încetat din viață la Paris, la doar 58 de ani, Henri Poincaré, minte strălucită ce a rafinat topologia, mecanica cerească și a anticipat teoria relativității. Ceea ce publicul larg ignoră adesea este că Poincaré a descoperit conceptul de bază al Teoriei Haosului printr-o „greșeală” matematică. Lucrând la problema mișcării gravitaționale a planetelor pentru un concurs academic, a realizat ulterior că ignorase o eroare de calcul minoră. Refăcând complet ecuațiile, el a observat fascinat că o schimbare infinitezimală în datele inițiale producea traiectorii finale complet diferite și haotice. Descoperirea sa avea să devină temelia faimosului „efect al fluturelui”, dovedind că predictibilitatea absolută a sistemelor în Univers este imposibilă.

În plin Prim Război Mondial, pe 17 iulie 1917, sub tirul unui profund sentiment antigerman din societatea britanică, regele George al V-lea a emis o proclamație regală prin care a abandonat titulatura germană „Saxe-Coburg-Gotha”, înlocuind-o pentru vecie cu titlul de Windsor. A existat însă un accelerator concret și tragic care a forțat mâna suveranului: cu doar o lună înainte de decizie, Londra fusese devastată de un atac aerian terifiant în care o școală fusese lovită, lăsând în urmă zeci de copii uciși. Avioanele inamice care aruncaseră bombele făceau parte dintr-o flotă de bombardiere grele germane denumite tehnic Gotha G.IV. Regele a realizat imposibilitatea morală a menținerii unui nume dinastic identic cu denumirea avioanelor care aduceau moartea din cer peste supușii săi.

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, în subsolul sumbru al Casei Ipatiev, țarul Nicolae al II-lea, țarina Alexandra, cei 5 copii și ultimii lor servitori fideli au fost asasinați de un pluton bolșevic. Tragedia, plânsă de regina Maria a României (verișoară primară cu Nicolae), a ascuns în spatele ușilor închise o întorsătură sinistră. Când soldații au deschis focul asupra marilor ducese, primele gloanțe au ricoșat pur și simplu, lăsându-i pe asasini oripilați și crezând preț de câteva secunde într-un miracol divin. Realitatea era pur materială: fetele își cususeră în căptușeala corsetelor și lenjeriei intime peste un kilogram de diamante și bijuterii ale coroanei în speranța unei evadări. Pietrele prețioase au funcționat ca niște veste antiglonț improvizate, prelungindu-le agonia.

Pe 17 iulie 1921 au fost promulgate legile care consfințeau reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (reglementările pentru restul provinciilor urmând pe 30 iulie). Distribuirea a milioane de hectare de pământ către țărani a redesenat economia și structura socială a României interbelice. Legea a venit cu un sacrificiu strategic de la cel mai înalt nivel: pentru a bloca valul de propagandă bolșevică rusească care incita populația săracă la revoltă, regele Ferdinand I stabilise personal un precedent, donând benevol mii de hectare din vastele domenii ale Coroanei. Gestul suveranului a anulat din fașă argumentele agitatorilor sovietici, transformând o potențială revoluție sângeroasă într-una dintre cele mai ample exproprieri pașnice din istoria Europei Centrale.

În ziua de 17 iulie 1923, s-a stins la București, la 86 de ani, Theodor Rosetti, jurist respectat, fost prim-ministru și fost guvernator al Băncii Naționale. Cumnat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, el a rămas în istoria culturală drept unul dintre cei cinci stâlpi fondatori ai prestigioasei societăți literare „Junimea”. Detaliul cu adevărat tulburător al biografiei sale este însă de natură politică: deși era fratele Elenei Cuza, Prima Doamnă a țării, Theodor Rosetti a fost o figură marcantă a tinerilor conservatori care s-au opus domnitorului. Mai târziu, gruparea sa politică a jucat un rol în arhitectura „Monstruoasei Coaliții” care i-a forțat abdicarea lui Cuza în 1866. Într-o epocă dominată de clanuri și loialități de sânge, Rosetti a pus viziunea sa politică mai presus de alianțele propriei familii.

La 17 iulie 1935 se năștea în provincia canadiană New Brunswick Donald Sutherland, actorul de o versatilitate tulburătoare care avea să lase o amprentă profundă pe ecran cu roluri legendare, de la „MAS*H” la președintele Snow din seria „The Hunger Games”. Profilul său impunător fizic ascundea o realitate medicală complicată: în copilărie, Sutherland a supraviețuit unui atac sever de poliomielită, boală care l-a obligat la recuperări chinuitoare și i-a lăsat un picior mai scurt decât celălalt. Experiențele sale la granița morții nu s-au oprit aici; în timpul filmărilor din Iugoslavia pentru pelicula „Kelly’s Heroes” (1970), a intrat în stop respirator din cauza unei infecții fulminante cu meningită spinală, medicii declarându-l mort clinic preț de câteva clipe, moment despre care actorul a mărturisit ulterior că l-a trăit cu detașare, ca pe o experiență extracorporală.

Pe 17 iulie 1936, o revoltă a unor unități militare din Marocul spaniol a declanșat un conflict sângeros împotriva guvernului ales al celei de-a Doua Republici Spaniole. Tensiunile au deschis o rană profundă de trei ani care avea să testeze noile arme ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Declanșarea acestui infern s-a produs însă sub masca banalității extreme. Semnalul secret pentru ridicarea simultană la arme a garnizoanelor nu a fost dat printr-un ordin militar criptat transmis pe telegraf, ci a fost mascat într-un aparent plictisitor buletin meteo transmis pe frecvențele radioului public. Când crainicul a rostit fraza cheie „Sobre toda España el cielo está despejado” („Deasupra întregii Spanii, cerul este senin”), mașinăria de război a intrat instantaneu în acțiune.

În data de 17 iulie 1940 a fost recepționată la București scrisoarea trimisă de Adolf Hitler cu două zile înainte, cerându-i imperativ regelui Carol al II-lea să cedeze în fața pretențiilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei. Presiunea urma să ducă direct la ciuntirea României Mari. În arhivele diplomatice internaționale, documentul rămâne o probă uluitoare a stilului mafiot aplicat relațiilor între state: Hitler nu a recurs la formule diplomatice pentru a-și expune argumentele politice. A scris un text de o violență rară în care a amenințat deschis și asumat că, dacă trupele românești schițează un singur gest de rezistență la graniță, atacul va însemna „sfârșitul complet al existenței statului român”, spulberând în câteva cuvinte iluzia regelui că ar mai putea negocia vreo alianță.

La 17 iulie 1944, baza navală militară Port Chicago din California a fost ștearsă de pe hartă în momentul în care două nave de transport, burdușite cu muniție destinată teatrului din Pacific, au explodat. 320 de oameni au murit pe loc, majoritatea fiind marinari afro-americani supuși muncii periculoase din cauza segregării. Detonarea instantanee a peste 5.000 de tone de explozibil a fost atât de catastrofală încât instrumentele de măsură de la Universitatea Berkeley au înregistrat fenomenul ca fiind un cutremur cu magnitudinea de 3,4 grade pe scara Richter. Vasul principal, un cargo uriaș de 7.000 de tone, nu a fost doar distrus, ci dezintegrat la nivel sub-atomic: nicio echipă de recuperare nu a reușit să găsească ulterior vreo bucată din el mai mare decât mărimea unei simple genți de voiaj. Refuzul supraviețuitorilor de a continua munca a dus la desegregarea armatei.

Tot pe 17 iulie 1944, a decedat în urma unei hemoragii cerebrale la Boston, la numai 46 de ani, William James Sidis, bărbatul considerat adesea deținătorul celui mai ridicat IQ din istorie (estimat între 250 și 300). Admis la prestigioasa Universitate Harvard la doar 11 ani, Sidis reprezintă una dintre cele mai întunecate pilde despre greutatea celebrității timpurii și alienare. Epuizat psihic și hărțuit de presă, adultul care teoretic îi depășea în inteligență pe Einstein și Newton a decis să-și șteargă urma. El a ales intenționat să trăiască sub nume false, muncind exclusiv în slujbe banale de funcționar sau mecanic, iar unicul hobby pe care și-l mai permitea ca refugiu intelectual era colecționarea și analizarea obsesivă a biletelor de tramvai.

Pe 17 iulie 1945, la Palatul Cecilienhof din Potsdam a demarat ultima mare conferință a liderilor aliați. Harry Truman, Iosif Stalin și Winston Churchill (înlocuit pe parcurs de Clement Attlee) trebuiau să traseze soarta Europei divizate. Deși zâmbetele publice sugerau colaborarea, un secret formidabil stătea pe masa delegației americane. Cu mai puțin de 24 de ore înainte de strângerea de mâini oficială a liderilor mondiali, în deșertul din New Mexico se realizase cu succes testul „Trinity” – detonarea primei bombe atomice din istorie. Truman a fost informat direct la Potsdam, iar cunoașterea acestui nou și teribil avantaj i-a întărit imediat intransigența în fața lui Stalin, marcând momentul psihologic în care alianța de război se fractura pentru a face loc Războiului Rece.

La 17 iulie 1954 s-a născut la Hamburg Angela Kasner, viitoarea Angela Merkel, care avea să devină prima femeie Cancelar federal al Germaniei (2005-2021). Crescută în rigoarea Germaniei de Est și formată academic ca doctor în chimie cuantică, ea avea să devină ancora politică a Europei moderne. Paradoxal față de anvergura puterii sale, Merkel a menținut un zid de normalitate cotidiană imposibil de replicat de alți lideri mondiali. Pe întreaga durată a mandatelor sale, refuzând luxul vilelor rezidențiale de stat, ea a continuat să locuiască împreună cu soțul său în propriul lor apartament obișnuit din Berlin. Cancelarul care dicta direcția celei mai mari economii europene era adesea văzut la supermarketul de cartier, cumpărându-și personal ingredientele și stând la coadă alături de concetățeni.

În ziua de 17 iulie 1955, Walt Disney a deschis la Anaheim primul Disneyland, transformând industria divertismentului familial. Transmisiunea live a atras zeci de milioane de telespectatori, dar pentru cei care au trăit-o din interior, inaugurarea a intrat în istoria companiei sub denumirea de „Duminica Neagră”. A fost o succesiune antologică de dezastre: temperatura din aer a depășit brutal bariera de 38 de grade Celsius, iar asfaltul proaspăt fusese turnat dimineața chiar în acea zi, astfel încât tocurile miilor de doamne invitate se scufundau direct în smoala fierbinte. Instalațiile cu apă potabilă s-au defectat simultan, iar o țeavă masivă de gaz fisurată a umplut aerul de un miros sufocant, obligând la evacuarea temporară a mai multor secțiuni de basm.

La 17 iulie 1959, paleoantropoloaga Mary Leakey a extras din argila defileului Olduvai (Tanzania) fragmentele craniului hominid clasificat astăzi ca Paranthropus boisei, o descoperire colosală veche de 1,8 milioane de ani. Găsirea acelei fosile primordiale nu a rezultat însă în urma unui efort monumental și calculat de excavare, ci dintr-o întâmplare banală. Mary a ieșit pur și simplu de dimineață să-și plimbe câinii dalmațieni în jurul taberei, deoarece soțul său și conducătorul oficial al expediției, Louis Leakey, zăcea blocat în cort cu febră mare, lăsându-i soției oportunitatea unică de a descoperi structura osoasă cu molari giganți, care i-a și atras imediat porecla informală de „Spărgătorul de nuci”.

Pe 17 iulie 1975, sub ochii miliardelor de telespectatori, nava spațială americană Apollo s-a conectat fizic pe orbită cu modulul sovietic Soyuz. Întâlnirea și strângerea de mâini dintre astronauții superputerilor dușmane a detensionat Războiul Rece. Tehnic, întâlnirea avea un obstacol uriaș. Până atunci, sistemele de cuplare constau dintr-o componentă activă („tată”) și una pasivă („mamă”). Sub impulsul orgoliilor naționale, nici inginerii ruși și nici cei americani nu acceptau să-și plaseze nava în rolul perceput drept pasiv. Prin urmare, politica i-a obligat pe tehnicieni să inventeze primul modul de andocare mecanic complet „androgin” (APAS), în care ambele mecanisme erau identice structural, sistem care a devenit ulterior standardul internațional de pe Stația Spațială Internațională.

La 17 iulie 1976, Montrealul găzduia deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice de Vară, ediția care pentru români este indisolubil legată de primul 10 absolut obținut de Nadia Comăneci. Trecerea Torței Olimpice de la Atena până în metropola canadiană rămâne însă o demonstrație tehnologică de excepție a acelei epoci. Organizatorii nu au transportat flacăra pe o aeronavă. Au adus senzorul unui computer lângă flacăra din Atena, măsurând căldura ionizată. Datele au fost transformate într-un impuls radio digital și transmise prin satelit către un terminal din Canada. Acolo, semnalul a declanșat automat o rază laser care a reaprins instantaneu materialul combustibil, aprinzând flacăra olimpică de la distanță într-un proces demn de literatura science-fiction.

În data de 17 iulie 1994, finala toridă din Pasadena dintre Brazilia și Italia (0-0 la finalul celor 120 de minute) a fost tranșată istoric pentru prima oară printr-o loterie a loviturilor de departajare (3-2). Pentru Brazilia, miza depășise însă de mult bariera unui simplu trofeu de fotbal. Când starul italian Roberto Baggio a trimis ultimul balon mult peste poartă, brazilienii nu au ridicat Cupa Mondială deasupra capului. Primul gest unanim al echipei a fost desfășurarea unui banner enorm în mijlocul terenului, pe care scria: „Senna, am accelerat împreună. Tetra-campioni!”. Era omagiul dureros adus prietenului lor, legendarul pilot de Formula 1 Ayrton Senna, mort cu două luni în urmă la Imola, cel care, înainte de turneu, cinase cu jucătorii brazilieni, promițându-le cu optimism că 1994 le va aduce amândurora cel de-al patrulea titlu mondial absolut.

Pe 17 iulie 1998, după negocieri tensionate, 120 de state au adoptat tratatul care a marcat nașterea Curții Penale Internaționale, instanța supremă de judecată a crimelor de război și a genocidului. Acest uriaș avans civilizațional a ascuns o coalizare diplomatică greu de imaginat. Pilonul central al tratatului s-a lovit de votul negativ categoric al unui grup de doar 7 națiuni, a cărui componență ridică sprâncenele oricărui analist politic: Statele Unite, China, Irak, Israel, Libia, Qatar și Yemen. Spaima comună că noile structuri juridice internaționale ar putea emite mandate de arestare superioare propriilor suveranități a așezat la aceeași masă, strict și nevăzut, inamici geopolitici istorici, țări care altminteri nu s-au aflat niciodată de aceeași parte a baricadei.

În după-amiaza zilei de 17 iulie 2014, zborul civil MH17 al companiei Malaysia Airlines a fost dezintegrat de o rachetă antiaeriană rusească Buk lansată din estul Ucrainei, curmând instantaneu viețile tuturor celor 298 de oameni de la bord. Zborul tragic nu a transportat însă doar victime colaterale ale conflictului, ci o elită umană greu de înlocuit. Aeronava se îndrepta către Australia, transportând delegația științifică a Conferinței Internaționale dedicate SIDA. Printre victime s-au numărat cercetători de talie mondială în domeniul luptei contra HIV, cel mai cunoscut fiind doctorul Joep Lange, o forță colosală în aducerea terapiilor în țările sărace. Doborârea zborului MH17 a decimat literally ani întregi de progres științific vital pentru pacienții din întreaga lume.

La 17 iulie 2025, parașutistul și practicantul de BASE jumping Felix Baumgartner, cel care în 2012 devenea o legendă după ce a depășit bariera sunetului în cădere liberă din stratosferă, a murit la 56 de ani într-un tragic accident de paramotor în localitatea italiană Porto Sant’Elpidio. Prăbușirea a survenit în momentul în care aparatul a intrat într-o spirală descendentă pe care austriacul, cu toată experiența sa colosală de zbor, nu a mai putut-o controla. Detaliul cutremurător al acestui ultim zbor a rămas însă imortalizat digital. Deși era un maestru al evaluării riscurilor aeronautice, cu doar câteva ore înaintea accidentului fatal, Baumgartner postase pe rețelele sociale o fotografie cu un indicator de vânt de pe un aerodrom, însoțită de un mesaj scurt, dar sumbru: „Prea mult vânt”. În ciuda propriului avertisment, a ales totuși să decoleze spre ultimul său zbor, parașuta de rezervă deschizându-se cu doar câteva secunde prea târziu pentru a împiedica impactul.