5 moduri prin care oamenii au încercat să obțină viața veșnică

Istoria omenirii este plină de încercări disperate de a învinge moartea. De-a lungul secolelor, oamenii au recurs la metode bizare – de la consumul de aur lichid și transfuzii de sânge până la elixire miraculoase – în speranța că își vor prelungi viața sau chiar vor atinge nemurirea.

Deși nimeni nu a reușit încă să sfideze moartea (sau, dacă a reușit, nu a făcut-o public), eforturile pentru a găsi cheia longevității nu au lipsit.

„Eu numesc medicina anti-îmbătrânire a doua cea mai veche profesie. Oamenii o vând de mult timp.”, spune S. Jay Olshansky, profesor de epidemiologie și biostatistică la Universitatea din Illinois.

Dar ce metode au încercat diverse culturi, de-a lungul istoriei, pentru a trăi mai mult sau chiar pentru totdeauna?^[sursa]

#1. Mesopotamia: lupta cu somnul pentru a obține nemurirea

Epopeea lui Gilgameș, unul dintre cele mai vechi texte literare cunoscute, vorbește despre dorința umană de a sfida moartea.

În această poveste, eroul Ghilgameș este pus la încercare de regele Utnapishtim, care îi cere să rămână treaz șase zile și șapte nopți pentru a dovedi că merită nemurirea. Însă Ghilgameș adoarme aproape imediat, eșuând testul.

Totuși, Utnapishtim îi dezvăluie existența unei plante aflate pe fundul oceanului, despre care se spune că redă tinerețea. Ghilgameș reușește să o culeagă, dar, pe drumul de întoarcere, un șarpe îi fură planta și dispare în apă. Învins, Ghilgameș se întoarce acasă, în Uruk, fără secretul nemuririi.

„Lecția lui Ghilgameș este că nu vom cuceri niciodată mortalitatea și că trebuie să ne împăcăm cu acest lucru, concentrându-ne pe o viață trăită bine.”, explică Stephen Cave, autorul cărții Immortality: The Quest to Live Forever and How It Drives Civilization.

#2. Egiptul Antic: poțiuni și obsesia pentru viața de apoi

Fascinația pentru nemurire era profund înrădăcinată în cultura Egiptului Antic, unde faraonii și elitele erau convinși că viața continuă și dincolo de moarte.

Pentru a asigura această existență eternă, egiptenii au investit resurse uriașe în mumificare și în ritualurile funerare, construind piramide și temple impresionante.

„Unii cercetători estimează că până la 40% din PIB-ul Egiptului Antic era alocat industriei vieții de apoi, de la mumificare la ridicarea templelor funerare.”, afirmă Cave.

Dar egiptenii nu se bazau doar pe pregătirea pentru moarte – ei căutau și modalități de a-și prelungi viața. Poțiunile și leacurile erau folosite pe scară largă, în speranța că vor întârzia inevitabilul.

„Mumificarea era, de fapt, planul B. Înainte ca cineva să fie îmbălsămat, se încerca prelungirea vieții sale prin medicamente și poțiuni. În texte medicale vechi, pe papirusuri, apar instrucțiuni despre cum să tratezi un picior rupt, urmate de mențiunea: «Dacă faci asta, vei trăi pentru totdeauna». Obsesia pentru nemurire este una foarte veche.”, a explicat Cave.

#3. Elixirurile primului împărat al Chinei

Qin Shi Huang, primul împărat al Chinei, cel care a unificat țara în anul 221 î.Hr., rămâne o figură istorică majoră. Dar dincolo de realizările sale politice, avea o obsesie aparte: nemurirea.

„Adevărata lui pasiune era să trăiască veșnic.”, notează Stephen Cave.

Istoria Chinei abundă în legende despre elixiruri magice care ar fi oferit nemurirea, iar Qin Shi Huang și-a folosit imensul imperiu pentru a-i găsi pe cei care îi puteau dezvălui secretul vieții veșnice. „A căutat alchimiști, vrăjitori și medici care să-i ofere un elixir al vieții.”, a explicat Cave.

Atât de puternică era obsesia sa, încât a interzis chiar menționarea cuvântului „moarte” în prezența sa. „Avea poeți care îl urmau și îi compuneau ode despre nemurire”, a adăugat Cave.

Ironia sorții a făcut ca tocmai această căutare frenetică să-i grăbească sfârșitul. Împăratul a murit la doar 49 de ani, iar o teorie populară sugerează că el însuși și-a provocat moartea ingerând prea mult mercur – substanță pe care o credea cheia longevității. Această ipoteză este susținută de descoperirile arheologilor moderni, care au constatat că nivelul de mercur din mormântul său este de 100 de ori mai mare decât cel normal.

#4. Consumul de aur – rețeta pentru viața veșnică?

În Franța secolului al XVI-lea, curtezana Diane de Poitiers, amanta regelui Henric al II-lea, a urmat un regim anti-îmbătrânire extrem: consuma aur lichid. Această practică bizară nu era însă nouă – a existat și în China, dar și în Egiptul Antic.

„Alchimia a existat atât în Occident, cât și în Orient, având ca scop principal nemurirea.”, a explicat Cave. Aurul, văzut ca un metal incoruptibil, era considerat cheia longevității.

Alchimistul chinez Wei Boyang, încă din anul 2500 î.Hr., susținea că ingerarea unor „cantități mici de substanțe nemuritoare” ar putea prelungi viața, spune Jay Olshansky. Această idee a prins rădăcini, mai ales în rândul conducătorilor bogați, care aveau resurse suficiente pentru a experimenta pe propria piele.

Diane de Poitiers, având acces la bogățiile curții regale, nu a făcut excepție. A trăit până la 66 de ani, dar analizele făcute în anul 2008 asupra rămășițelor sale au dezvăluit niveluri de aur de 500 de ori mai mari decât cele normale în părul său, precum și urme de mercur în oase.

Dar consumul de aur avea un efect cert, spune Cave: „Pur și simplu, aveai cel mai scump scaun de toaletă din lume.”

#5. Transfuzia papală de sânge – un experiment fatal

În anul 1492, după ce Papa Inocențiu al VIII-lea a suferit un accident vascular cerebral, medicii săi au încercat o procedură fără precedent: i-au transfuzat sânge de la trei tineri sănătoși. Se crede că aceasta a fost prima transfuzie de sânge documentată din istorie. Însă experimentul a avut un final tragic – nu doar Papa a murit, ci și cei trei donatori.

Abia în anul 1628 a fost înțeles mecanismul circulației sângelui, grație descoperirilor medicului englez William Harvey. Apoi, în anul 1665, Richard Lower a reușit să mențină în viață un câine prin transfuzia de sânge de la alți câini. Doi ani mai târziu, au fost raportate primele tentative de transfuzie între specii – de la oi la oameni.

Tehnologia transfuziilor a făcut progrese uriașe în secolul al XX-lea. În timpul Primului Război Mondial, chirurgul britanic Geoffrey Keynes a dezvoltat o trusă portabilă pentru transfuzie, care a permis salvarea soldaților direct pe câmpul de luptă. În cel de-Al Doilea Război Mondial, Dr. Charles Drew a creat primele bănci mobile de sânge, cunoscute sub numele de Bloodmobiles, revoluționând stocarea și distribuția sângelui.

Dar căutarea sângelui „miraculos” continuă.

„S-a demonstrat recent că transfuziile de sânge tânăr au, de fapt, efecte de întinerire”, spune Stephen Cave. Apoi adaugă rapid o precizare esențială: „Aceste teste au fost realizate doar pe șoareci.”

În prezent, unii cercetători experimentează transfuzia de plasmă sanguină la oameni, însă rezultatele rămân incerte. Rămâne de văzut dacă această metodă va prelungi cu adevărat viața sau dacă va deveni doar o altă fundătură în lunga și fascinanta istorie a căutării nemuririi.