În fiecare an, în data de 7 ianuarie, România îngheța într-un ritual colectiv de adulație. Telegramele curgeau cu miile din toate județele țării spre Comitetul Central, paginile ziarului Scînteia deveneau neîncăpătoare pentru odele regizate, iar „Cabinetul nr. 2” era inundat de flori. Dar, dincolo de munții de buchete și de titlurile academice pompoase, se ascundea o realitate mult mai rece, marcată de un trecut modest și o sete de putere de neegalat.
Astăzi, privim înapoi spre ziua de 7 ianuarie nu doar către o dată istorică, ci spre un studiu de caz despre cum se poate fabrica o identitate divină dintr-un trecut de rând.
Elena Ceaușescu: de la lotul de pământ din Petrești la fabricile Capitalei
Povestea începe pe 7 ianuarie 1919, în comuna Petrești, județul Dâmbovița. Lenuța Petrescu s-a născut într-o familie de țărani care trăiau cu greu de pe urma unui lot mic de pământ. Părinții ei, Nae și Alexandra Petrescu, lucrau pământul pentru a asigura supraviețuirea familiei.
Educația tinerei Lenuța s-a oprit brusc după absolvirea școlii primare. Căutând condiții mai bune de viață, s-a mutat în București împreună cu fratele ei. Aici, s-a angajat ca țesătoare la fabrica de textile Jaquard, loc unde a intrat pentru prima dată în contact cu mișcările politice de stânga.
Dragoste și ilegalitate: întâlnirea cu Nicolae
Momentul care avea să schimbe cursul istoriei a fost anul 1937. Lenuța a aderat la Partidul Comunist din România, o organizație care la acea vreme era interzisă de autoritățile regale. În aceste cercuri clandestine l-a cunoscut pe Nicolae Ceaușescu, un militant comunist mai în vârstă decât ea.
Relația lor, începută în umbra ilegalității în anul 1939, avea să dureze toată viața. Sursele istorice menționează date diferite pentru oficializarea legăturii lor: unele indică anul 1945, în timp ce documentele oficiale de după legalizarea partidului marchează căsătoria în decembrie 1947, odată cu transformarea regimului politic.
Ascensiunea: „emanciparea” prin Cabinetul nr. 2
În primii ani de după război, Elena a deținut funcții minore, lucrând ca secretară în Ministerul Afacerilor Externe. Însă, adevărata ascensiune a început după anul 1965, când Nicolae Ceaușescu a devenit Secretar General al PCR.
Profitând de sprijinul soțului și de politica partidului de promovare a femeilor în funcții publice — un concept de „emancipare” folosit ca instrument politic — Elena Ceaușescu a ocupat poziții tot mai înalte. Din anul 1979, a devenit Prim-viceprim-ministru, fiind recunoscută oficial ca a doua persoană în stat. Numele ei a devenit sinonim cu „Cabinetul nr. 2”, centrul de putere care dubla deciziile soțului său.
Mitul savantei și „măstrarea” omagiilor
Titlurile au început să se adune: „tovarăşa academician doctor inginer” sau „savantă de renume mondial”. Cel mai controversat punct al carierei sale rămâne teza de doctorat „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, susținută în decembrie 1967. Se spune că lucrarea a fost redactată de alți savanți și susținută în condiții dubioase, având în vedere că cunoștințele ei în chimie se limitau la noțiuni elementare.
Chiar și elogiile din presă erau regizate. Înainte de 7 ianuarie, ziarul Scînteia publica articole ample semnate de lideri de partid. Însă, aceștia doar trimiteau materialele brute; redactorii ziarului erau cei care dădeau forma și mărimea finală omagiilor, adaptându-le nevoilor editoriale ale momentului.
7 ianuarie, ziua Elenei Ceaușescu: un spectacol cu scenariu fix
Arhitectul Camil Roguski a oferit, într-o mărturie din 2007, o perspectivă rară asupra intimității reci a cuplului:
„Ceauşescu îi oferea un buchet uriaş de flori. Copiii veneau, o felicitau, îi aduceau flori şi atât. Primul care pleca era Nicu. De fapt, Ceauşeştii nu erau persoanele cu care să stai, chiar daca era ziua lor. El era, cu certitudine, mult mai vesel, mai antrenant decât ea. Era un bonom, care-şi iubea enorm soţia.” — Camil Roguski
În acele zile de 7 ianuarie, singurătatea puterii era cel mai vizibilă. Deși era numită „înalta doamnă a țării”, Elena Ceaușescu impunea o distanță severă chiar și față de propriii copii, transformând sărbătoarea într-un exercițiu de protocol, nu de afecțiune.
Astăzi, la peste trei decenii de la vremurile în care era o sărbătoare, ziua de 7 ianuarie rămâne o lecție despre fragilitatea puterii construite pe minciună și propagandă. În spatele „Savantei de renume mondial” a rămas doar amintirea unei țesătoare din Petrești care a încercat să rescrie chimia și istoria unei întregi națiuni.
Mai jos redăm un poem scris de către Corneliu Vadim Tudor pentru „tovarăşa academician doctor inginer”:
Odă către tovarăşa Elena Ceauşescu, prima femeie a ţării
Elena Ceauşescu, omul ce întruchipează pe vecie
Femeia acestei naţii, atât de plină de virtuţi,
Mândrie, cinste, frumuseţe şi monument de hărnicie,
Pentru acestea toate, iată, iţi vine dreapta ţării să săruţi.
E mama, plină de iubire şi om politic, cu renume
Şi e savantul, pentru care nici o izbândă nu e grea.
Ea duce faima ştiinţei noastre şi a ţării în întreaga lume
Iar patria o proslăveşte şi se mândreşte azi cu ea.
Această nobilă plămadă e un destin şi o conştiinţă
Tovarăşa e de o viaţă eroului naţional
Iar existenţa lor de luptă – o glorioasă biruinţă
Pe drumul răscolit de patimi sub arcul ţării triumfal,
În tot ce face ea aduce un spor de cinste şi candoare,
Un înţelept şi un fluviu de omenie
Pecetea ei de puritate se simte în fiece lucrare
Pe unde calcă cresc izvoare şi macii îi înfloresc sub paşi.
