Cine a fost primul Papă din istorie și câți papi au fost până în prezent?

Puține instituții din lume pot pretinde o continuitate și o influență comparabile cu cele ale papalității. De-a lungul a două milenii, tronul ocupat de către primul papă din istorie a fost martorul ridicării și prăbușirii imperiilor, a modelat destinele a nenumărate suflete și a jucat un rol adesea decisiv pe scena politică globală. Este o instituție unică, împletind autoritatea spirituală a unui lider religios cu greutatea istorică a unei moșteniri ce se întinde până la începuturile creștinismului. În spatele fiecărei cruci purtate solemn, se ascunde o poveste complexă de credință, putere, viziune și, uneori, controversă.  

Dar cum a început totul? Cine a fost, cu adevărat, primul om care a ocupat această poziție singulară, considerat „piatra” pe care avea să se clădească Biserica? Și câți i-au urmat pe acest drum extraordinar, de-a lungul secolelor tumultuoase? Aceste întrebări nu sunt simple curiozități istorice; ele ne deschid ușa către o saga remarcabilă, o călătorie prin timp ce explorează originile uneia dintre cele mai durabile și enigmatice puteri din istoria omenirii.

Cine a fost primul papă din istorie?

Tradiția catolică, susținută de secole de teologie și practică, îl identifică fără echivoc pe Simon Petru, apostolul lui Iisus, cunoscut mai bine ca Sfântul Petru, ca fiind primul Papă. Povestea sa, de la un simplu pescar din Galileea la liderul Bisericii primare și martir la Roma, constituie fundamentul pe care s-a construit întreaga instituție papală.^[sursa]

Pe urmele pescarului din Galileea: viața și moștenirea Sfântului Petru

Înainte de a deveni figura centrală a Bisericii primare, Petru era cunoscut ca Simon Bar-Yona, adică Simon, fiul lui Iona. Era un pescar evreu din Betsaida, o localitate modestă de pe malul nordic al Mării Galileei, loc de unde provenea și fratele său, Andrei, de asemenea apostol. Viața sa părea destinată ritmului ancestral al aruncării năvoadelor și vânzării peștelui, până la întâlnirea transformațională cu Iisus din Nazaret.  

Chemarea sa de către Iisus a marcat un punct de cotitură radical. Din pescar de pești, a devenit „pescar de oameni”. Rolul său în cercul apropiat al lui Iisus a fost proeminent, adesea acționând ca purtător de cuvânt al apostolilor. Momentul definitoriu al acestei transformări este consemnat în Evanghelia după Matei, când, după ce Simon mărturisește că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, Iisus îi schimbă numele: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru (în aramaică Kefa, în greacă Petros, ambele însemnând „stâncă” sau „piatră”) și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Această redenumire simbolică nu era doar o poreclă; era o misiune, o profeție a rolului fundamental pe care Petru urma să-l joace în edificarea comunității creștine.  

„Tu ești Petru”: fundamentul biblic al papalității (Primatul Petrin)

Pasajul din Matei 16:18 este piatra de temelie scripturală pe care Biserica Catolică își fundamentează doctrina autorității papale. Interpretarea tradițională catolică vede în aceste cuvinte ale lui Iisus conferirea unei autorități speciale lui Petru, un rol de lider și de garant al unității Bisericii. Acest concept este cunoscut sub numele de „Primat Petrin” – recunoașterea lui Petru ca având întâietate („principele apostolilor”) între cei doisprezece și ca fiind fundamentul vizibil al Bisericii pe pământ.^[sursa]

Această misiune specială este întărită și de alte momente din Noul Testament, în special de dialogul emoționant de după Înviere, relatat în Evanghelia după Ioan. De trei ori, Iisus îl întreabă pe Petru dacă îl iubește, iar la fiecare răspuns afirmativ, îi încredințează misiunea pastorală supremă: „Paște mielușeii Mei”, „Păstorește oile Mele”, „Paște oile Mele” (Ioan 21:15-17). Răspunsul plin de devotament al lui Petru, „Doamne, Tu știi toate; Tu știi că Te iubesc”, pecetluiește această responsabilitate. Astfel, din perspectiva catolică, Petru nu a fost doar unul dintre apostoli, ci liderul desemnat al acestora, cu o autoritate distinctă menită să continue în timp.  

Misiunea apostolică și martiriul la Roma: sigiliul sacrificiului

După Înălțarea lui Iisus, Petru și-a asumat rapid rolul de lider al tinerei comunități creștine din Ierusalim, așa cum este documentat pe larg în Faptele Apostolilor. Acesta a predicat cu curaj, a făcut minuni și a ghidat Biserica în primii săi pași, confruntându-se cu opoziția autorităților religioase și politice. Tradiția creștină consemnează că activitatea sa misionară l-a purtat în diverse regiuni, culminând cu călătoria sa la Roma, capitala Imperiului Roman. Acolo, el a jucat un rol esențial în consolidarea comunității creștine locale.  

Destinul său în Cetatea Eternă a fost însă pecetluit de persecuția brutală declanșată de împăratul Nero împotriva creștinilor, în urma Marelui Incendiu din Roma. În jurul anilor 64-67 d.Hr., Petru a fost arestat și condamnat la moarte prin crucificare. O tradiție pioasă, menționată adesea, susține că, din profundă smerenie și considerându-se nevrednic să moară în același mod ca Mântuitorul său, Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, o imagine puternică a devotamentului său suprem.

Locul tradițional al martiriului și înmormântării sale este Colina Vaticanului, în apropierea Circului lui Nero, unde aveau loc execuțiile. Deasupra acestui loc venerat, împăratul Constantin cel Mare a construit în secolul al IV-lea prima bazilică monumentală dedicată Sfântului Petru. Excavațiile arheologice efectuate sub actuala Bazilică Sfântul Petru în anii 1940-1950 au scos la lumină o necropolă romană și, în centrul acesteia, un mormânt simplu datând din secolul I d.Hr., considerat de mulți drept mormântul apostolului.

Descoperirea unor oseminte aparținând unui bărbat robust, de vârstă înaintată, din acea perioadă, precum și a unei inscripții zgâriate pe un zid din apropiere, interpretată ca „Petros eni” („Petru este aici”), au întărit această convingere. Deși există și o teorie alternativă care plasează mormântul lui Petru la Ierusalim, bazată pe descoperirea unui osuar cu inscripția „Shimon Bar Yonah”, tradiția romană rămâne predominantă și este susținută de Vatican, care a expus public în anul 2013 relicve considerate a fi ale Sfântului Petru.  

Este esențial de înțeles că narațiunea despre prezența, activitatea, martiriul și, crucial, înmormântarea lui Petru la Roma nu este doar o relatare biografică. Aceasta constituie fundamentul geografic și istoric al pretenției Episcopului Romei de a fi succesorul lui Petru și, prin urmare, liderul Bisericii universale. Bazilica însăși, construită și reconstruită deasupra presupusului mormânt , servește ca o ancoră fizică monumentală a acestei revendicări. Venerarea locului și a relicvelor consolidează legătura dintre persoana lui Petru, orașul Roma și autoritatea papală, transformând povestea pescarului din Galileea într-un pilon central al identității și legitimității instituției papale.  

Nașterea unei instituții milenare: fundamentele papalității

Moartea lui Petru nu a însemnat sfârșitul misiunii încredințate lui. Biserica Catolică învață că autoritatea spirituală specială conferită de Hristos apostolilor săi, și în mod particular lui Petru, nu a dispărut odată cu ei, ci a fost transmisă mai departe printr-un lanț neîntrerupt de succesori. Acest concept este cunoscut sub numele de „Succesiune Apostolică”. Se crede că episcopii, prin hirotonirea lor validă, moștenesc autoritatea și misiunea apostolilor de a învăța, sfinți și conduce Biserica.  

În acest cadru, Papa, ca Episcop al Romei, ocupă o poziție unică. Nu este văzut doar ca un succesor al unui apostol, ci ca succesorul direct al lui Petru, moștenind astfel nu doar autoritatea episcopală generală, ci și „Primatul Petrin” – rolul său specific de lider și punct central al unității Bisericii. Această succesiune petrină conferă Papei, conform doctrinei catolice, puterea supremă de jurisdicție asupra întregii Biserici. Deși inițial rolul Episcopului Romei a fost unul de „primul între egali” în colegiul episcopilor, influența sa a crescut treptat.

Figuri marcante precum Papa Leon I cel Mare (440-461) au contribuit decisiv la afirmarea acestui primat, obținând recunoașterea sa la Conciliul de la Calcedon (anul 451). Cu toate acestea, trebuie menționat că interpretarea și acceptarea acestui primat papal au constituit și constituie un punct major de divergență între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe, care văd succesiunea apostolică mai degrabă în colegialitatea tuturor episcopilor, fără o autoritate jurisdicțională supremă a Romei.

Perioade tulburi

Primii succesori ai lui Petru pe scaunul episcopal al Romei au păstorit într-o perioadă extrem de periculoasă. Creștinismul era o religie ilicită în Imperiul Roman, iar mulți dintre primii papi au împărtășit soarta lui Petru, murind ca martiri în timpul persecuțiilor periodice. Lista papilor din primele secole include numeroși sfinți martiri, precum Papa Corneliu (martirizat în anul 253), Papa Ștefan I (decapitat în anul 257) sau Papa Sixt al II-lea (decapitat în anul 258). Funcția de Episcop al Romei era, în acele vremuri, o sentință la moarte aproape sigură.

Situația s-a schimbat dramatic la începutul secolului al IV-lea. Edictul de la Milano, promulgat de împărații Constantin cel Mare și Licinius în 313 d.Hr., a acordat libertate religioasă creștinilor, punând capăt persecuțiilor oficiale. Convertirea ulterioară a lui Constantin și patronajul său generos față de Biserică au marcat un punct de cotitură. Construirea primei bazilici Sfântul Petru și a altor biserici importante la Roma, precum și acordarea de privilegii și donații, au sporit considerabil prestigiul și influența Episcopului Romei. Treptat, papalitatea a început să acumuleze nu doar autoritate spirituală, ci și o influență seculară tot mai mare.

Această tendință a culminat cu nașterea Statelor Papale. În anul 754, Papa Ștefan al II-lea a încheiat o alianță crucială cu Pepin cel Scurt, regele francilor. În schimbul recunoașterii și ungerii sale de către Papă, Pepin a învins triburile longobarde care amenințau Roma și a donat Papei teritorii vaste în Italia centrală (așa-numita „Donație a lui Pepin”). Acest act a transformat Papa dintr-un lider spiritual cu influență politică într-un suveran teritorial, guvernând direct un stat propriu. Astfel, s-a deschis un nou capitol în istoria papalității, marcat de o implicare profundă în politica europeană, cu toate avantajele și complicațiile pe care aceasta le-a adus.

Această evoluție de la o comunitate persecutată la un centru de putere spirituală și temporală ilustrează o dinamică fundamentală în istoria papalității: o tensiune constantă între misiunea sa religioasă originară și implicarea în afacerile lumești. Dobândirea puterii teritoriale a oferit papalității resurse și independență, permițându-i să-și exercite influența la scară largă, dar a expus-o și la corupție, conflicte militare și lupte politice, care au culminat în perioade precum Renașterea, cu figuri controversate ca Alexandru al VI-lea, Rodrigo Borgia.

Pierderea Statelor Papale în anul 1870 a forțat o reorientare majoră, readucând în prim-plan rolul spiritual și moral al Papei, chiar dacă într-un nou cadru statal, cel al Cetății Vaticanului, creat în anul 1929. Această pendulare între spiritual și temporal este o cheie de înțelegere a complexității și adaptabilității instituției papale de-a lungul veacurilor.

Câți papi au fost până acum

Câți oameni au stat, așadar, pe Scaunul lui Petru de la martiriul său până în prezent? Conform listei oficiale publicate anual de Vatican în Annuario Pontificio, numărul acceptat de papi este de 266, incluzându-l pe Papa Francisc, ales în anul 2013, care a decedat în anul 2025. Această listă, rezultatul unor cercetări istorice și canonice îndelungate, reprezintă succesiunea recunoscută oficial de Biserica Catolică. Ea începe cu Sfântul Petru și continuă, cu diverse grade de certitudine istorică pentru perioadele timpurii, până în zilele noastre.^[sursa]

Stabilirea acestei cifre oficiale nu a fost însă un proces simplu sau lipsit de controverse. Istoria papalității este presărată cu perioade de confuzie și conflict, care complică o numărătoare liniară. Principalul factor de complexitate îl reprezintă existența „antipapilor” – persoane care au revendicat titlul papal și au exercitat funcții papale în opoziție cu papa (sau papii) considerați legitimi de către Biserică ulterior.

Au existat aproximativ 40 de astfel de figuri de-a lungul istoriei, aleși adesea în contexte de schismă (precum Marea Schismă Occidentală din secolele XIV-XV, când au existat simultan doi, și chiar trei, pretendenți la papalitate), de intervenție a puterilor seculare în alegerile papale sau de dispute teologice. Acești antipapi nu sunt incluși în numărătoarea oficială de 266.

Alte elemente adaugă complexitate:

• Perioadele de sedisvacanță: intervalele de timp dintre moartea unui papă și alegerea succesorului său, care uneori puteau dura luni sau chiar ani, mai ales în Evul Mediu;
• Alegeri disputate: chiar și în afara cazurilor clare de antipapi, au existat alegeri contestate, a căror legitimitate a fost dezbătută sau recunoscută cu dificultate;
• Incertitudini istorice: pentru primii papi, documentația este uneori fragmentară, iar datele exacte ale pontificatelor pot fi aproximative;
• Diferența între numărul de papi și numărul de pontificate: deși extrem de rar în istoria papală (cel mai notabil caz fiind cel al Papei Benedict al IX-lea în secolul XI, care a avut 3 mandate separate), teoretic, o persoană ar putea servi mai multe pontificate neconsecutive. Lista oficială numără persoanele, nu mandatele.

Această aparentă „dezordine” în numărătoarea papilor nu este doar o problemă de statistică, ci o reflectare directă a istoriei tumultuoase a Bisericii și a instituției papale însăși. Existența antipapilor și a alegerilor disputate indică perioade de fractură profundă, adesea alimentate de interferențe politice ale împăraților sau ale familiilor nobiliare romane, sau de diviziuni interne în cadrul Bisericii.

Aceste episoade contestă imaginea unei succesiuni line și universal acceptate. Nevoia însăși de a stabili și publica o listă „oficială” reprezintă o recunoaștere a acestor ambiguități trecute și un efort al Bisericii de a-și defini retrospectiv linia de autoritate legitimă. Prin urmare, cifra de 266 nu este doar un număr, ci un artefact istoric modelat de schisme, politică și procesul continuu de autodefinire a Bisericii Catolice.  

Secole de istorie papală: figuri marcante și povești necunoscute

Istoria celor 266 de pontificate este o tapiserie vastă și complexă, țesută cu fire de sfințenie, diplomație, artă, intrigă și reformă. Unii papi au fost vizionari care au schimbat cursul istoriei, alții au reflectat pur și simplu vremurile în care au trăit, cu toate luminile și umbrele lor.

Pentru a naviga prin această istorie bogată, o privire asupra câtorva figuri cheie este edificatoare. Următoarea listă prezintă o selecție de papi care au lăsat o amprentă deosebită asupra Bisericii și a lumii:

• Sf. Petru (cca. 30-67): considerat primul Papă și fundamentul Bisericii („piatra”), a fost martirizat la Roma, stabilind legătura dintre papalitate și Cetatea Eternă;
• Leon I (cel Mare) (440-461): cunoscut pentru că l-a convins pe Attila Hunul să cruțe Roma și pentru afirmarea primatului papal la Conciliul de la Calcedon;
• Grigore I (cel Mare) (590-604): un reformator important, asociat cu cântul gregorian și cu trimiterea misionarilor în Anglia; a fost primul papă care a provenit din rândul monahilor;
• Urban II (1088-1099): a jucat un rol crucial în istoria medievală prin lansarea Primei Cruciade în cadrul Conciliului de la Clermont;
• Inocențiu III (1198-1216): pontificatul său a marcat apogeul puterii papale în Evul Mediu, exercitând o autoritate semnificativă asupra monarhilor europeni și convocând importantul Conciliu Lateran IV;
• Alexandru VI (Borgia) (1492-1503): o figură complexă și controversată a Renașterii, cunoscut atât pentru patronajul artelor și diplomație (Tratatul de la Tordesillas), cât și pentru nepotism și implicare politică intensă;
• Pius IX (1846-1878): a avut cel mai lung pontificat confirmat din istorie, perioadă în care a fost proclamată dogma Infailibilității Papale și a fost ultimul papă care a domnit ca suveran al Statelor Papale;
• Ioan XXIII (1958-1963): a surprins lumea prin convocarea Conciliului Vatican II, inițiind un proces amplu de modernizare și deschidere a Bisericii Catolice;
• Ioan Paul II (1978-2005): un papă cu o prezență globală marcantă, creditat cu un rol în prăbușirea comunismului în Europa de Est și primul papă non-italian după secole;
• Francisc (2013-2025): primul papă provenit din continentul american și primul papă iezuit, pontificatul său pune accent pe milă, justiție socială și reforme în cadrul Bisericii.

Această selecție ilustrează diversitatea rolurilor jucate de papi: de la apărători ai Romei (Leon I) și reformatori liturgici (Grigore I), la lideri politici cu influență imensă (Urban II, Inocențiu III), figuri complexe ale Renașterii (Alexandru VI), definitori ai dogmei moderne (Pius IX) și reformatori ai Bisericii contemporane (Ioan XXIII, Ioan Paul II, Francisc).

Fascinație și controverse

Dincolo de marile figuri și evenimente, istoria papalității abundă în detalii fascinante și, uneori, bizare. Am pregătit câteva exemple:

• Martiriul lui Petru: detaliul cererii sale de a fi crucificat cu capul în jos rămâne o mărturie puternică a smereniei;
• Sinodul Cadaveric (897): unul dintre cele mai macabre episoade din istoria papală a avut loc când Papa Ștefan al VI-lea a ordonat exhumarea predecesorului său, Papa Formosus, pentru a-l judeca post-mortem. Cadavrul a fost îmbrăcat în veșminte papale, așezat pe tron, acuzat, condamnat, dezbrăcat, i s-au tăiat degetele de la binecuvântare și a fost aruncat în Tibru. Acest eveniment șocant reflectă luptele acerbe pentru putere din Roma acelor vremuri;
• Renașterea Papală: această perioadă a fost marcată de un patronaj artistic excepțional. Papi precum Iuliu al II-lea și Leon al X-lea au comandat opere de la cei mai mari artiști ai vremii – Michelangelo (Capela Sixtină, cupola Bazilicii Sf. Petru), Rafael (Stanzele Vaticanului), Bramante (planul inițial al noii Bazilici Sf. Petru). Papa Nicolae V a fondat Biblioteca Vaticană, iar Sixt al IV-lea a construit Capela Sixtină. Totuși, aceeași perioadă a fost și una a intrigilor politice, a nepotismului și a scandalurilor, exemplificate de pontificatul lui Alexandru al VI-lea Borgia;
• Rezolvarea „Chestiunii Romane”: după ce Regatul Italiei a anexat Roma în anul 1870, punând capăt Statelor Papale, papii s-au considerat „prizonieri în Vatican”. Această situație tensionată a durat aproape 60 de ani, până în anul 1929, când Papa Pius al XI-lea și guvernul italian condus de Benito Mussolini au semnat Tratatele de la Lateran. Acestea au creat statul independent Cetatea Vaticanului, au oferit compensații financiare Bisericii și au stabilit statutul catolicismului în Italia;
• Garda Elvețiană: armata personală a Papei, faimoasă pentru uniformele sale colorate în stil renascentist (desenate, conform tradiției, de Michelangelo), este cea mai mică și una dintre cele mai vechi armate permanente din lume, responsabilă cu protecția Suveranului Pontif și a Palatului Apostolic;
• Conciliul Vatican II (1962-1965): convocat de Papa Ioan XXIII și încheiat sub Paul al VI-lea, acest conciliu a adus schimbări majore în Biserica Catolică, inclusiv introducerea limbilor naționale în liturghie (alături de latină), o mai mare deschidere spre dialogul ecumenic cu alte confesiuni creștine și o redefinire a relației Bisericii cu lumea modernă;
• Infailibilitatea Papală: dogma conform căreia Papa nu poate greși atunci când definește solemn (ex cathedra) o doctrină referitoare la credință sau morală a fost proclamată de Papa Pius al IX-lea la Conciliul Vatican I (1870). Adoptarea sa a fost controversată chiar și în cadrul conciliului și a venit într-un moment în care puterea temporală a papalității era pe cale să dispară, marcând o accentuare a autorității sale doctrinare.^[sursa]

Aceste crâmpeie din istoria papală dezvăluie o instituție vibrantă, complexă, capabilă de sublim și de controverse, mereu în dialog – sau conflict – cu timpul său.

Câteva concluzii despre primul papă și papalitate

Călătoria prin istoria papalității ne poartă de la malurile Mării Galileei, unde un pescar numit Simon a primit o chemare extraordinară, până la Piața Sfântul Petru din zilele noastre, unde al 266-lea succesor recunoscut al său se adresează lumii. Este o traiectorie de două milenii, marcată de fidelitatea față de o misiune spirituală originară – păstorirea Bisericii întemeiate pe „piatra” lui Petru, prin intermediul succesiunii apostolice – dar și de o profundă și inevitabilă imersiune în fluxul și refluxul istoriei umane. Papalitatea a fost pe rând comunitate persecutată, centru de putere imperială, far spiritual, actor politic, mecena al artelor, subiect de reformă și catalizator al schimbării.  

Această dualitate – între oficiul religios ancorat în credință și instituția istorică modelată de lume – este, poate, cheia înțelegerii longevității și influenței sale remarcabile. Papalitatea a demonstrat o capacitate extraordinară de adaptare și reziliență, supraviețuind crizelor interne și externe, de la schisme și reforme la revoluții și războaie mondiale. Evenimente precum Conciliul Vatican II arată că această instituție antică păstrează capacitatea de a se reînnoi și de a răspunde provocărilor contemporane.  

Astăzi, într-o lume globalizată, secularizată și confruntată cu probleme complexe, de la justiția socială și criza ecologică la dialogul inter-religios și pacea mondială, vocea Papei continuă să fie una influentă pe scena internațională. Moștenirea lui Petru, pescarul devenit „piatră”, rămâne una vie, o poveste care continuă să se scrie, capitol după capitol, în inima istoriei. Rolul și relevanța papalității în secolul XXI sunt subiecte de dezbatere continuă, dar un lucru este cert: această instituție milenară va continua, fără îndoială, să fascineze și să influențeze lumea în care trăim.