Închipuiți-vă un vagon de marfă căptușit cu saci de nisip, oprit pe un terasament în mijlocul taigalei. Afară gerul taie respirația, iar dintre mesteceni pot ieși oricând partizanii roșii. Casa e la un continent distanță, iar singurul drum spre ea e o cale ferată pe care altcineva încearcă s-o arunce în aer. Așa arăta, în iarna lui 1920, viața câtorva mii de ardeleni și bucovineni rămași în Siberia după ce Marele Război se terminase pentru toată lumea, mai puțin pentru ei. Adversarii le-au dat o poreclă rostită pe jumătate cu ură, pe jumătate cu admirație: „Divizia Sălbatică”.
Prizonieri transformați în voluntari
Povestea începe cu un paradox. Zeci de mii de români din Transilvania și Bucovina au mers la război în uniforma Austro-Ungariei, adică exact împotriva țării cu care visau să se unească. Mulți au ajuns prizonieri la ruși: peste 100.000, după estimările prudente, iar unele calcule urcă la 120.000–130.000. În lagăre, românii se plângeau că sunt tratați mai rău decât prizonierii de alte naționalități.
Nici Petrogradul, nici guvernul român nu s-au grăbit să-i ajute. Rușii îi arestau inițial pe cei care încercau să ia legătura cu România. La rândul lor, unii decidenți români se temeau că, odată cu voluntarii, vor primi în armată și spioni austro-ungari. Până la urmă s-a ales lagărul de la Darnița, de lângă Kiev, ca punct de adunare. În decembrie 1916, acolo se strânseseră deja circa 200 de ofițeri și 1.200 de subofițeri, nucleul viitorului corp. În fruntea taberei a fost ales juristul și ziaristul ardelean Victor Deleu.
Actul de naștere oficial a venit pe 8 martie 1917, printr-un ordin al ministrului de Război, Vintilă Brătianu. Negocierile cu Rusia au rămas însă un du-te-vino. Ministrul Gucikov a acceptat recrutarea a 30.000 de prizonieri, iar Kerenski a redus cifra la 5.000, pe motiv că Rusia avea nevoie de brațe de muncă în agricultură și industrie.
Voluntarii nu au așteptat să li se dea voie ca să spună ce vor. Pe 26 aprilie 1917, la Darnița, 250 de ofițeri și 250 de soldați au semnat un manifest prin care cereau unirea Transilvaniei cu România. Este considerat probabil prima declarație unionistă a unui corp reprezentativ ardelean, iar unii istorici o numesc „prima Alba Iulia”. Tot atunci și-au cusut un steag tricolor cu deviza „Trăiască România Mare”. Din cele șapte exemplare, se crede că a supraviețuit unul singur, ajuns la Muzeul Banatului din Timișoara.
În iunie 1917, primul batalion de voluntari a depus jurământul la Iași, în fața regelui Ferdinand. Ardelenii și bucovinenii au luptat apoi la Mărăști, Oituz și Mărășești. Până în toamnă, corpul număra 31 de morți și 453 de răniți. Când recrutarea s-a oprit, în ianuarie 1918, prin rândurile sale trecuseră între 8.500 și 10.000 de oameni.
Blocați în inima haosului bolșevic
Revoluția din octombrie 1917 și armistițiul de la Focșani au scos România din război și au lăsat corpul de voluntari fără rost și fără sprijin. Mulți au încercat să ajungă acasă pe cont propriu, dar autoritățile militare germane din Ucraina le-au refuzat trecerea.
Pentru miile de prizonieri ținuți adânc în Rusia, în fabricile din Ural sau în lagărele din vestul Siberiei, situația era și mai încurcată. Unii au trecut în Rusia sovietică, sperând să fie repatriați împreună cu consulatul român. Alții s-au retras în zonele controlate de Albi, iar câțiva au scăpat pe la nord, prin Suedia. Războiul civil a despărțit chiar și foștii camarazi de lagăr. Din aprilie 1918, unele grupuri de români s-au înrolat în Armata Roșie, sub ordinele comisarului Béla Kun. La Samara, ofițerul Valeriu Milovan a încercat să conducă o unitate românească după model bolșevic, fără grade militare. A ajuns chiar să-l aresteze pe Voicu Nițescu, care a fugit apoi la Celiabinsk.
Între timp, Legiunea Cehoslovacă și alte unități naționale își croiau drum spre Vladivostok, de unde sperau să fie îmbarcate pentru frontul din Franța. Cine voia să rămână de partea Aliaților trebuia să ia aceeași direcție, de-a lungul Transsiberianului.
Nașterea unei legende: regimentele „Horia”, „Alba Iulia” și „Mărășești”
Centrul de greutate al românilor s-a mutat la Celiabinsk, unde în iulie 1918 se strânseseră deja circa 3.000 de foști prizonieri eliberați. Pe 3 august 1918, aici s-a constituit al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia. Primul său regiment a primit numele lui Horia, conducătorul răscoalei din 1784. Fluturașii tipăriți de comisiile de recrutare de la Vladivostok au ajuns în toate cele 40 de lagăre din regiune, cu un singur îndemn: toți românii la Celiabinsk. Apelul lansat pe 15 august de Comitetul Național Român a adunat în scurt timp 5.000 de oameni. S-au format un batalion la Kurgan și alte cinci la Petropavlovsk.
Pe 24 august, Comitetul Național Român a semnat un acord cu cel cehoslovac. Cehii asigurau hrana, logistica și o parte din ofițeri, iar românii se obligau să-și organizeze școli de ofițeri și instanțe militare proprii. Disciplina nu a venit de la sine. Maiorul Ioan Dâmbu a reintrodus gradele, a distribuit uniforme după modelul armatei române și a înființat o secție culturală patriotică. A plătit scump: în octombrie 1918 a fost ucis de propriii soldați, simpatizanți ai bolșevicilor.
Comanda a trecut la colonelul ceh Eduard Kadlec, care a mutat trupele la Irkutsk până la sfârșitul lui 1918. Acolo, voluntarii scoteau chiar și un ziar al lor, „Neamul Românesc”. Unitățile purtau nume care spuneau totul despre idealul lor: „Horia”, „Alba Iulia”, „Mărășești”. Două trenuri blindate le dădeau o mobilitate rară într-un ținut fără drumuri, iar mai târziu cehoslovacii le-au cedat încă unul.
După capitularea Germaniei, în noiembrie 1918, ardelenii nu mai aveau niciun motiv să lupte într-un război străin. Voiau acasă. Conflictul cu Kadlec, care începuse să înlocuiască ofițerii români cu ofițeri cehi și ruși, a ajuns până la generalul francez Maurice Janin, comandantul forțelor aliate din Siberia. La 26 ianuarie 1920, corpul a fost transformat în Legiunea de Vânători Transilvăneni-Bucovineni, subordonată direct Misiunii militare franceze. Din cei 5.000 de voluntari de la Irkutsk, doar 3.000 au acceptat să rămână.
„Luptam zi și noapte, înconjurați de o mare roșie. Zăpada ne era meterez și cerul liber acoperiș. Dar în inimi purtam focul dorului de Ardeal și conștiința că fiecare victorie aici este o victorie pentru România de acasă.”, a scris Elie Bufnea, erou al Corpului Voluntarilor din Siberia, în memoriile sale.
„Dikaia Divizia” – „Divizia Sălbatică”: respectul inamicului
Legiunii i s-a încredințat paza Transsiberianului pe porțiunea dintre Taișet, Zima, Tulun și Nijneudinsk, ca ariergardă a cehoslovacilor. Era momentul cel mai prost cu putință. Armata Albă a amiralului Kolceak se destrăma, iar cehoslovacii cereau insistent să fie lăsați să plece.
Când cehii și-au abandonat flancul, românii au fost atacați la Sipkina. Au rezistat și i-au respins pe roșii. În jurul lor, însă, frontul se prăbușea. Iugoslavii fuseseră zdrobiți la Nijneudinsk, polonezii, lituanienii și letonii se retrăgeau în grabă, iar cincizeci de trenuri s-au pierdut în scurt timp. De-a lungul liniei ferate, bolșevicii împușcau sau spânzurau prizonierii.
În noaptea de 3 spre 4 februarie 1920, la Șeragul, trenul blindat „Mărășești” a fost atacat, iar românii le-au provocat atacatorilor pierderi grele. O patrulă de lăncieri condusă de plutonierul Rus Crăciun a fost surprinsă de bolșevici: toți au căzut în luptă sau au fost uciși la interogatoriu. La Kuitun, trenurile blindate au ținut din nou piept atacurilor. Înainte de retragere, românii au aruncat în aer gara, au minat împrejurimile și au dat foc vagoanelor rămase.
Bolșevicii le-au propus un armistițiu. Kadlec l-a respins, cu un argument care spune mult despre cum se vedeau acești oameni: legionarii erau parte a armatei regale române, care lupta în același timp cu bolșevicii pe Nistru, deci nu puteau încheia nicio înțelegere cu inamicul. Dârzenia cu care intrau în luptă le-a adus din partea roșiilor porecla „Dikaia Divizia”, adică „Divizia Sălbatică”.
Drumul spre casă
Armistițiul a fost semnat până la urmă de cehoslovaci. Bolșevicii s-au obligat să păstreze o distanță de 50 de kilometri față de ariergardă. Pe toată lungimea drumului până la Vladivostok, ariergarda a fost asigurată tot de români, care i-au acoperit pe toți cei care se retrăgeau.
Înainte de îmbarcare, legionarii au distrus tot materialul de război pe care nu-l puteau lua cu ei. În mai–iunie 1920 s-au urcat pe două vapoare britanice, „Tras-os-Montes” și „Huntsgreen”. Drumul spre casă a trecut prin Statele Unite și abia apoi prin Europa. În țară au fost primiți cu onoruri militare, iar fiecare a primit Crucea de Război cu bareta „Siberia”.
Recunoașterea nu a durat. După 1948, mulți dintre veteranii Siberiei și-au pierdut gradele și drepturile, iar unii au ajuns în închisorile comuniste. Sever Bocu, unul dintre animatorii propagandei voluntarilor, a murit bătut în închisoarea de la Sighet. Povestea lor a ieșit din nou la lumină abia după 1989, prin documentele, fotografiile și jurnalele de operațiuni păstrate astăzi la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Plecaseră ca soldați ai unui imperiu și s-au întors cetățeni ai unei Românii întregite, pentru care luptaseră la celălalt capăt al lumii. Merită să le știm numele.
Divizia sălbatică în cifre
- peste 100.000Prizonieri ardeleni în RusiaRezervorul din care s-au ridicat viitorii voluntari ai României.
- ~10.000Voluntari plecați de la DarnițaAu luptat în sudul Moldovei, în campania din vara lui 1917.
- ~8.000 kmDrumul pe TranssiberianDe pe Volga până la Pacific, aproape fiecare tronson cucerit cu arma în mână.
- 3 regimente„Horia”, „Alba Iulia”, „Mărășești”Nucleul unei forțe românești cu steag și comandă proprie.
- 2 trenuri blindatePutere de foc pe șineLe-au dat mobilitate pe singura arteră care conta: calea ferată.
- ~2 aniDe lupte în SiberiaPerioada în care bolșevicii i-au botezat „Divizia Sălbatică”.
- 5+ aniDeparte de casăFront, prizonierat și odisee siberiană, de la mobilizarea din 1914 până în 1920.
- 20 iunie 1920Îmbarcarea la VladivostokCapătul drumului siberian și începutul întoarcerii spre o Românie întregită.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Maria Mandl, gardiană în lagărele naziste, a trimis la moarte aproximativ 500.000 de oameni – și a făcut-o cu plăcere
Legenda moștenitoarei franceze dispărute pe mare și regăsite pe tronul Imperiului Otoman
Legătura dintre Arsenie Boca şi principesa Ileana a României: cum a marcat-o duhovnicul pe tânăra fiică a regelui Ferdinand
Câți angajați avea Securitatea lui Ceaușescu în 1988: 14.629, arată documentele publicate de CNSAS
