Cum a învins NATO Serbia într-un război aerian de 78 de zile

În 1999, NATO a ignorat ONU pentru a lansa Operațiunea „Forțele Aliate” împotriva Serbiei. Acest război aerian de 78 de zile a schimbat fața dreptului internațional și a războiului modern.

Alianța fusese acuzată că reacționase lent la atrocitățile comise anterior de sârbi. Decizia de a bombarda Serbia și forțele armate sârbe din Kosovo a arătat că NATO era dispusă să folosească forța militară pentru a-și atinge obiectivele. Campania de bombardamente a fost nemiloasă și, în cele din urmă, a forțat retragerea forțelor sârbe din Kosovo.

Kosovo, între pretențiile Serbiei și majoritatea albaneză

În anii 1990, fosta Iugoslavie a fost sfâșiată de o serie de războaie brutale, printre care războaiele de independență din Croația și Slovenia și războiul civil din Bosnia. Spre sfârșitul deceniului, conflictul a cuprins și Kosovo. Combinația dintre ultranaționalismul sârb și cererile revoluționare ale albanezilor kosovari a dus la încă un război brutal. Învinsă în celelalte războaie, Serbia era pregătită să facă orice pentru a-și păstra controlul asupra Kosovo. Rebelii kosovari se temeau de anihilarea poporului lor. Au luptat ca să oblige Belgradul să acorde Kosovo fie autonomie, fie independență deplină.

Pretențiile sârbe asupra Kosovo aveau rădăcini în secole de legături culturale și religioase cu acest teritoriu. Regiunea ocupa un loc central pentru Biserica Ortodoxă Sârbă și adăpostea unele dintre cele mai sacre monumente ale Serbiei. În anul 1389, lângă Pristina, trupele sârbe au luptat împotriva forțelor otomane până la un impas. Din acea luptă s-a născut o legendă care a devenit esențială pentru identitatea națională sârbă. În anii regimului comunist din Iugoslavia, Josip Broz Tito i-a acordat teritoriului o anumită autonomie în cadrul Republicii Serbia.

Ironia era că sârbii nu formau majoritatea populației din Kosovo. În anii 1990, cei mai mulți kosovari erau de etnie albaneză și se simțeau amenințați de statul sârb. De secole, albanezii susțineau că ei sunt adevărații locuitori autohtoni ai acestui pământ. În timpul Războiului Rece avuseseră un statut egal cu al sârbilor. Egalitatea a luat sfârșit când Slobodan Milošević a preluat puterea la Belgrad și a început să-i înlăture pe kosovari din guvern și din economie. Așa a apărut Armata de Eliberare a Kosovo (UÇK), care cerea încetarea discriminării.

Represiunea sârbă și ocolirea Consiliului de Securitate

Până în 1996, militanții kosovari declanșaseră o insurgență și atacau avanposturi ale armatei sârbe și secții de poliție. Unii lideri ai UÇK aveau obiective grandioase: un stat unificat al etnicilor albanezi pe întreg teritoriul Balcanilor. Alții țineau la un obiectiv mai limitat, acela de a obliga Serbia să-și înceteze acțiunile. Indiferent de aceste diferențe, Belgradul a anunțat o represiune brutală și a trimis forțe suplimentare în Kosovo. Ca răspuns la atacurile UÇK, trupele și poliția sârbe au comis atrocități brutale împotriva satelor kosovare, în care și-au pierdut viața civili nevinovați.

Pentru oficialii europeni și nord-americani, represiunea sârbă a trezit teama că se va repeta ce se întâmplase în Bosnia. Acolo, forțele sârbe bosniace încercaseră să ucidă sau să alunge cât mai mulți bosniaci. Acțiunile sârbilor din Bosnia determinaseră deja o intervenție a NATO, cu numele de cod Operațiunea „Deliberate Force”.

Guvernul sârb cuprindea numeroase figuri extremiste care susțineau expulzarea în masă a kosovarilor. După ce negocierile pentru încetarea focului au eșuat, operațiunile sârbe s-au intensificat, iar strămutarea în masă a kosovarilor a devenit tot mai vizibilă pentru lumea din afară.

În vara lui 1998, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat două rezoluții care cereau încetarea focului și oprirea expulzărilor în masă ale kosovarilor. Serbia nu le respecta, și nici UÇK, de altfel. De aceea, mai mulți oficiali occidentali au cerut insistent o acțiune unilaterală, printre ei secretarul general al NATO, Javier Solana, și secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright.

La începutul lui 1999, Statele Unite, Rusia și alte patru puteri europene s-au reunit la Rambouillet, în Franța. Scopul era elaborarea unui acord de pace care prevedea autonomia Kosovo și desfășurarea unei forțe NATO de menținere a păcii. Când Serbia a respins acordul, NATO s-a pregătit să acționeze unilateral, fără aprobarea formală a ONU. Alianța pornea de la ideea că China și Rusia și-ar fi folosit dreptul de veto împotriva oricărei acțiuni considerate ostile Serbiei. Guvernul lui Milošević a anticipat atacurile și a început să-și pregătească apărarea.

Forțele NATO și forțele sârbe

Ca să-i lovească puternic pe sârbi, NATO a adunat o forță formidabilă, dotată cu cele mai moderne arme disponibile la acea vreme. Pentru operațiune au fost desfășurate aproximativ 1.000 de avioane, dintre care puțin peste 700 erau americane. Pe mare, avioanele erau sprijinite de o forță navală de 20 de nave. În frunte se aflau USS Theodore Roosevelt, portavion din clasa Nimitz, și portavionul francez Foch, din clasa Clemenceau. Flota aeriană combina avioane de vânătoare, bombardiere, avioane de realimentare și avioane radar, înarmate cu un amestec puternic de muniție neghidată și ghidată. Majoritatea piloților aveau experiență de luptă în Bosnia sau în Irak, câștigată la începutul aceluiași deceniu.

Planul prevedea slăbirea treptată a resurselor militare sârbe, atât în Kosovo, cât și în Serbia propriu-zisă. NATO nu intenționa să lanseze o ofensivă terestră în Kosovo, de teamă că ar suferi pierderi grele în fața armatei sârbe. Totuși, mii de soldați ai Alianței erau în stare de alertă, gata să intervină dacă operațiunea aeriană ar fi eșuat. Mai multe unități de infanterie și de blindate se aflau în Macedonia și în Albania. De acolo puteau preveni noi exoduri ale kosovarilor și puteau servi drept avangardă a misiunii ONU de menținere a păcii, care urma să preia controlul după încheierea bombardamentelor. Forțele speciale și unitățile de informații ale NATO au fost atașate UÇK, ca să-i ofere asistență și să identifice ținte suplimentare pentru bombardiere.

Pe hârtie, aviația și apărarea antiaeriană ale Serbiei erau puternice, dar capacitățile NATO le depășeau cu mult. Forțele aeriene sârbe numărau 240 de avioane. Majoritatea nu se puteau compara însă cu avioanele avansate F-16, Mirage și Tornado din misiunile de bombardament. Apărarea antiaeriană era extinsă, cu peste 1.000 de lansatoare de rachete și tunuri antiaeriene, dar s-a dovedit ineficientă. Pe teren, Belgradul mobilizase sute de mii de soldați, în Serbia și în Kosovo. Aceștia aveau însă puțină experiență în lupta cu o forță profesionalizată precum trupele NATO.

Începutul campaniei de bombardament

Operațiunea „Forțele Aliate” a început pe 24 martie 1999, când avioanele și rachetele de croazieră ale NATO au lovit primele ținte militare sârbe. Țintele principale erau radarele și sistemele de apărare aeriană. NATO voia să elimine amenințările din spațiul aerian sârb înainte de a începe zboruri susținute deasupra Serbiei. Odată neutralizate aceste sisteme, avioanele Alianței urmau să treacă la a doua fază, în afară de cazul în care sârbii acceptau un armistițiu. Apoi lista țintelor urma să fie extinsă, după o procedură pe care forțele aeriene ale NATO o mai folosiseră în Bosnia și în Irak.

La început, sârbii au refuzat să cedeze și și-au camuflat multe dintre sistemele de armament greu, folosind momeli în câmp deschis. Totodată, forțele terestre sârbe și-au accelerat planul de a-i alunga pe musulmani din Kosovo. NATO a fost nevoită astfel să-și extindă lista de ținte la orice unitate militară sau de poliție sârbă care opera la sud de paralela 44. Comandantul campaniei de bombardament, generalul-locotenent Michael C. Short, din Forțele Aeriene ale SUA, a cerut ca loviturile să vizeze întreaga Serbie. Cererea i-a fost respinsă, de teamă că conflictul ar putea scăpa de sub control.

Armata sârbă a răspuns ofensivei aeriene încercând să arunce în luptă cât mai multe avioane de vânătoare, mai ales venerabilele sale MiG-29. Acestea n-au făcut față piloților NATO, bine pregătiți, care au doborât mai multe aeronave. În săptămânile următoare, forțele aeriene sârbe au pierdut peste două duzini de avioane, cele mai multe la sol. Majoritatea misiunilor sârbe au încetat după câteva zile, o lovitură pentru planul Belgradului de a-și apăra spațiul aerian. Nici NATO nu-și atingea însă ușor obiectivul: să oprească atrocitățile lui Milošević și să obțină un armistițiu.

Loviturile asupra infrastructurii și victimele civile

Strategii militari de la Washington și Bruxelles au decis să schimbe abordarea, astfel încât bombardamentele să-i afecteze pe sârbi pe propriul teritoriu. Infrastructura cu dublă utilizare a intrat pe lista țintelor, inclusiv rețeaua electrică a Serbiei, iar podurile de pe Dunăre au fost distruse toate. Noua abordare urmărea să-i impună lui Milošević costuri suplimentare și să evite desfășurarea de trupe terestre în Kosovo. A devenit cel mai controversat aspect al războiului.

După pierderea neobișnuită a unui avion american de tip stealth, un F-117 Nighthawk, generalul Short a ordonat ca aeronavele să zboare la peste 4.600 de metri, ceea ce le-a limitat precizia. Numărul victimelor civile a crescut, atât în rândul sârbilor, cât și al kosovarilor. Regulile de angajare erau menite să împiedice distrugerea în masă a orașelor și localităților sârbe, dar viața de zi cu zi a sârbilor de rând a devenit mult mai grea.

Unul dintre cele mai controversate incidente s-a petrecut când o bombă americană a lovit sediul Radio-Televiziunii Serbiei și a ucis 16 angajați civili. NATO a insistat că ținta era legitimă, fiindcă postul difuza propaganda regimului. Bombardamentul a fost însă condamnat categoric drept crimă de război. Bombardarea accidentală a ambasadei Chinei din Belgrad, în care au murit trei jurnaliști, a provocat manifestații populare în toată China.

Armistițiul și sfârșitul războiului

Schimbarea tacticii de bombardament s-a dovedit totuși eficientă. Până la 10 iunie, Milošević a acceptat un armistițiu negociat de mediatori finlandezi și ruși și a început retragerea forțelor sârbe din Kosovo. Aviația și apărarea antiaeriană nu reușiseră să protejeze spațiul aerian sârb, iar UÇK înainta, încurajată de slăbirea poziției Belgradului. Milošević a consimțit să se retragă și a renunțat efectiv și definitiv la controlul sârb asupra Kosovo, deși trupele sale ocupau încă cea mai mare parte a teritoriului.

Pe 9 iunie 1999, Acordul de la Kumanovo a pus capăt oficial războiului din Kosovo. NATO a început să-și desfășoare forțele pentru a prelua responsabilitatea securității și pentru a dezarma UÇK. Această forță de menținere a păcii, cunoscută ca Forța din Kosovo (KFOR), număra zeci de mii de soldați și și-a atins obiectivele de a crea o administrație locală condusă de kosovari. În același timp, sute de mii de etnici albanezi s-au întors acasă, iar mii de etnici sârbi au plecat în Serbia. Un an mai târziu, Milošević a fost înlăturat de la putere în urma unei revoluții, iar căderea lui a pus capăt războaielor iugoslave.

Controversa și „doctrina Responsabilității de a proteja”

Bombardarea Serbiei și a Kosovo a fost una dintre cele mai controversate acțiuni ale NATO de până atunci. Multe țări care s-au opus intervenției au susținut că Serbia nu reprezenta o amenințare pentru statele membre NATO și că loviturile au ucis sute de civili. În plus, campania nu fusese aprobată de Organizația Națiunilor Unite. La rândul ei, NATO a susținut că sârbii se făceau vinovați de crime împotriva umanității. Un tribunal special al ONU a găsit vinovați zeci de oficiali ai guvernului sârb.

În anul 2000, mai multe state membre ale ONU au înființat Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitatea Statelor (ICISS), care a formulat doctrina Responsabilității de a proteja (R2P). Potrivit doctrinei, suveranitatea poate exista doar dacă o țară nu comite atrocități în serie împotriva propriului popor sau a oricărui popor pe care îl guvernează. Doctrina a fost adoptată oficial la Summitul Mondial al ONU din 2005. Ea permitea intervenții militare umanitare legale, cu condiția să treacă prin canalele oficiale ale ONU. Astfel, acțiunile NATO au oferit un model juridic prin care statele pot recurge la forță pentru a obliga un actor internațional să respecte dreptul internațional umanitar.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU

Jocurile DescopeririCuvinte · logică · quizJOCURIOSQUIZ?ABCPune-ți curiozitatea la încercare.Vezi jocurile →