Moartea suspectă a lui Take Ionescu: fostul premier, răpus de stridii otrăvite. Vânzătoarea, dispărută pentru totdeauna

Într-un restaurant din Napoli, în 1922, o vânzătoare i-a tot oferit stridii unui român aflat în vacanță, iar acesta nu a refuzat. Bărbatul era Take Ionescu, fost prim-ministru, considerat unul dintre cei mai mari oratori ai țării. Boala a izbucnit la Roma și i-a fost fatală. Se pare că niciun alt client care mâncase stridii în ziua aceea nu s-a îmbolnăvit, iar vânzătoarea, căutată luni de zile de poliție, nu a mai fost găsită. Fusese o nenorocire sau o crimă, cum s-a șoptit încă din acele zile?

Fiul de negustori din Ploiești, holera din 1864 și vara de la Sinaia

Omul pe care istoria l-a reținut drept Take Ionescu, ori Tache, cum apare uneori scris, se numea de fapt Dumitru Ioan. S-a născut la Ploiești, pe 13 octombrie 1858 (25 octombrie după calendarul actual), într-o familie modestă de negustori. În logica socială a vremii, o asemenea origine îl sortea unei vieți burgheze și îi închidea drumul spre politică, teren păstrat pe atunci pentru cei privilegiați.

La vârsta de 5 ani, copilul a fost înscris la școala primară din orașul natal, însă cursurile i s-au întrerupt în vara următoare, când epidemia de holeră care a lovit Ploieștiul în 1864 l-a îmbolnăvit și pe el.

A supraviețuit ca prin minune, iar la sfatul medicilor și-a petrecut vara de refacere la Mănăstirea Sinaia, sfințită în anul 1695, pe Valea Prahovei. Avea să rămână legat de acest loc toată viața.

De la doctoratul parizian la porecla „guriţă de aur”

Liceul l-a urmat la Ploiești, iar în acei ani și-a schimbat numele din Ioan în Ionescu. După bacalaureat, familia ajunsese să stea mai bine cu banii, iar tânărul a profitat ca să plece la Paris, la drept. Acolo a devenit doctor „magna cum laude” și l-a avut coleg pe Raymond Poincaré, viitorul președinte al Franței.

Întors acasă, s-a impus repede în barou. Faima i-a venit din elocință și din seriozitatea cu care își pregătea procesele, dar ceea ce îl deosebea cu adevărat era darul oratoriei, cel care i-a adus, cu timpul, porecla „guriţă de aur”. Printr-o formație ieșită din comun și prin discursurile care făceau vâlvă, a trecut peste limitele originii și a ajuns un orator de prim rang, unul dintre politicienii și diplomații de frunte ai țării.

La vârsta de 33 de ani, Take Ionescu a ocupat prima sa funcție ministerială, aceea de ministru la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul Lascăr Catargiu.

Pacea de la București și misiunea de la Atena

În 1913, pe atunci ministru de Interne, Take Ionescu s-a numărat printre delegații României la Conferința de Pace de la București, care a încheiat Al Doilea Război Balcanic. În urma ei, România a primit două județe din Dobrogea Nouă, adică din sudul Dobrogei, pe care Bulgaria avea să le recapete mai târziu.

În noiembrie al aceluiași an a mediat la Atena tratativele dintre guvernul grec și trimisul Imperiului Otoman, Mehmed Talat Pașa, unul dintre liderii Junilor Turci, gruparea aflată atunci la conducerea imperiului. A convins cele două părți să semneze o înțelegere, iar reușita i-a adus mulțumirile oficiale ale ambelor state și titlul de cetățean de onoare al Atenei.

Din anii războiului în fotoliul de premier

După izbucnirea Primului Război Mondial, Take Ionescu a militat pentru ca România să intre în luptă împotriva Germaniei, de partea Antantei, alianța din care făceau parte Franța și Marea Britanie. Țara a intrat în război în 1916, iar în guvernul din anii conflictului el a fost, în 1917 și la începutul lui 1918, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

În toamna lui 1918, la Paris, a devenit președintele Consiliului Național al Unității Române, înființat atunci ca să reprezinte în fața Aliaților interesele tuturor românilor. Organismul a susținut această cauză și în perioada Conferinței de Pace care a încheiat conflictul mondial.

Între 1920 și decembrie 1921 a condus Ministerul de Externe, de unde a contribuit la crearea Micii Înțelegeri, alianța defensivă a României cu Cehoslovacia și Iugoslavia, cunoscută și ca Mica Antantă. În aceeași lună a primit funcția pe care și-o dorise cu ardoare măcar o dată în viață, cea de prim-ministru, dar a păstrat-o doar până în ianuarie 1922. O moțiune de cenzură l-a obligat atunci să demisioneze, iar șefia guvernului a trecut la liberalul Ion I. C. Brătianu.

Stridiile de la Napoli

Dezamăgit că Parlamentul nu-i acordase încrederea, Take Ionescu a plecat în același an în vacanță la Napoli. Acolo, într-un restaurant, a acceptat stridiile pe care o vânzătoare insista să i le servească. Erau contaminate și i-au provocat o infecție bacteriană a aortei, cea mai mare arteră a corpului.

Boala l-a adus într-un sanatoriu de pe Via Toscana, la Roma, unde l-au îngrijit medici renumiți. Acolo l-a vizitat Brătianu, care tocmai se întorcea de la Liga Națiunilor, de la Geneva. Potrivit relatărilor, omul care îi luase locul în fruntea guvernului i-a recunoscut bolnavului că avusese dreptate cu Mica Înțelegere.

Take Ionescu a murit pe 21 iunie 1922, la numai 63 de ani, în urma unei hemoragii interne. Cauza oficială a fost febra tifoidă, iar diagnosticul final a arătat că infecția îi ulcerase aorta. Cazul a părut atât de neobișnuit încât, la începutul anilor 1920, a fost dezbătut în cercurile medicale sub numele de „boala Take Ionescu”.

Împrejurările mesei de la Napoli au hrănit în epocă bănuiala unei „eliminări” puse la cale de dușmanii lui din țară sau din străinătate: ceilalți clienți păreau să fi rămas sănătoși, iar poliția a căutat-o luni întregi pe vânzătoare, fără rezultat. Relatările despre moartea lui nu îi rețin numele și nu spun cum a decurs căutarea, așa că identitatea ei a rămas necunoscută.

Ultimul drum, de la Roma la Ateneu

În România, vestea a fost primită cu consternare. Pe 24 iunie, trenul mortuar a plecat din Roma și a străbătut Iugoslavia, unde i s-au adus onoruri oficiale. Acasă, oamenii au ieșit în calea convoiului, iar sicriul a fost depus în rotonda Ateneului Român.

Cavoul din curtea veche a Mănăstirii Sinaia

Take Ionescu ceruse cu limbă de moarte să fie îngropat la Mănăstirea Sinaia, tocmai pentru că acolo se vindecase de holeră în copilărie. Familia i-a îndeplinit voința, iar mormântul lui stă la umbra unor brazi înalți.

De împlinirea dorinței s-a ocupat Adina Cordescu (Olmazu), a doua lui soție, cu care se căsătorise după ce, în 1918, murise prima, Elisabeth (Bessie) Richards. În societate, ea purta oficial numele de Adina Take Ionescu. Cu sprijinul lui Nicolae Titulescu, diplomat care intrase în politică în partidul lui Take Ionescu, a obținut aprobările Guvernului și ale Eforiei Spitalelor Civile, instituția căreia îi aparținea mănăstirea. Apoi s-a ocupat de toate demersurile pentru amenajarea capelei funerare.

Cavoul e așezat în curtea veche, lângă paraclisul mănăstirii, într-un mic gang care străpunge latura de nord pe sub turnul-clopotniță și dă spre cimitir. Mausoleul are două încăperi, iar pe pereții lor au fost săpate în piatră fraze din discursurile celebre ale omului politic. Le veghează două fresce semnate de Costin Petrescu, unul dintre cei mai prolifici și mai respectați artiști ai epocii: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, patronul spiritual al celui născut Dumitru Ioan, și Maica Domnului Oranta.

Sculptura și pietrăria sunt opera lui Emil W. Becker, sculptor bucureștean care a trăit între anii 1881 și 1952. Printre inscripțiile de pe pereți se numără aceasta: „Nedreptăţile pe care mi le-au făcut alţii mie nu cer nimanui să le regrete, căci eu le uit. Acelea pe care le-am făcut eu altora, nu cer nimanui să le ierte, căci eu le regret”. Lângă sarcofag sunt păstrate urna cu cenușa Adinei Olmazu și bustul ei din marmură albă, sculptat la Roma, în septembrie 1926, de italianul Roscitano.

Turiștii care ajung azi la Mănăstirea Sinaia, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din Prahova, află cu surprindere cine odihnește în cavoul de sub clopotniță. Cât despre întrebarea pe care moartea lui a lăsat-o în urmă, răspunsul sigur se oprește la ce au consemnat medicii: febra tifoidă, contractată de la stridiile din Napoli. Vânzătoarea a rămas de negăsit, iar ipoteza unei crime nu a trecut de stadiul de zvon în care se născuse.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU