Mihail Roller, inginerul care a falsificat istoria României. Ascensiunea și sfârșitul subit al ideologului stalinist

Mihail Roller a fost arhitectul principal al falsificării istoriei României în primii ani ai regimului comunist. Deși inginer la bază, el a devenit instrumentul prin care propaganda stalinistă a rescris memoria națională și a condus epurarea elitelor din Academia Română.

„2 noiembrie 1948, Bucureşti. Câteva tancuri, cu stea roşie trec zgomotoase, împrăştiind frunzele căzute pe străzi. În Aula Academiei Republicii Populare Române, preşedintele ei, savantul-biolog Traian Săvulescu, are mari emoţii. Deodată, uşile se deschid, şi în prag apare un bărbat mărunt de stat, într-un costum de croială sovietică, cu şapcă pe cap. E „noul proprietar al istoriei“, Mihai Roller. Are doar 40 de ani şi este autorul volumului „Istoria RPR“, care a avut două ediţii succesive, în septembrie 1947 şi iunie 1948. Intelectualitatea română tremură la auzul numelui său. Chiar şi mersul şi gesturile poartă amprentă sovietică. Ascensiunea lui în viaţa ştiinţifică, dar şi în cea politică este uluitoare, iar biografia sa, senzaţională”

Cuvintele scriitorului băcăuan Eugen Șendrea, publicate în lucrarea „Istoria necunoscută a Bacăului, volumul 2”, surprind momentul zero al celei mai agresive spălări pe creier la nivel național. Omul care tocmai deschisese ușile Academiei nu era un istoric de vocație. Era, așa cum îl va defini mai târziu politologul Vladimir Tismăneanu în studiul său dedicat, „un posedat ideologic”.

Cum a ajuns un necunoscut de provincie să rescrie destinele a milioane de oameni și ce s-a întâmplat, zece ani mai târziu, când propria sa mașinărie l-a devorat într-o tăcere care nu a fost nici azi complet elucidată?

Impactul „manualului lui Roller” a fost devastator: generații întregi de elevi au fost învățate o istorie din care legăturile României cu Occidentul fuseseră șterse, originile naționale alterate conform directivelor de la Moscova, iar marii istorici trimiși în închisori.

Cine a fost Mihail Roller: din Buhuși la Moscova

Mihail Roller (1908-1958) s-a născut în Buhuși, pe atunci o comună din județul Neamț (astăzi oraș băcăuan), loc cu o numeroasă comunitate de evrei la începutul secolului al XX-lea. După școala primară urmată în localitatea natală și cursurile la Liceul de Băieți în Bacău (actualul Ferdinand I), Roller părea destinat unei cariere tehnice.

A îmbrățișat fanatic, încă din adolescență, doctrina comunistă și internaționalistă. Anii de studenție europeană, în care și-a rafinat formarea de inginer, dar a studiat și istoria, s-au derulat la Berlin (1926-1928) și Paris (1928-1931). În ambele capitale a aderat la Partidul Comunist.

Revenit în țară cu diploma de inginer, s-a scufundat în structurile Partidului Comunist din România, aflat pe atunci în ilegalitate. Dedicat mișcării muncitorești, propagandei și publicisticii, Roller cunoaște repetat arestul în anii ’30. Finanțat de comuniști, reușește să publice în București, în anul 1937, două lucrări: „Din istoria Drepturilor Omului” și „Contribuţie la istoria socială a României”.

Momentul de cotitură are loc odată cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Pierderea Basarabiei îl împinge pe Roller peste Prut, refugiindu-se în ceea ce el considera „Țara Făgăduinței” – Uniunea Sovietică. Acolo, în anii Războiului, urmează studii de istorie la Moscova și face echipă directă cu Ana Pauker.

Moartea elitelor: Brătianu și Giurescu la Sighet

Pentru ca manualele lui Roller să poată rescrie nestingherite trecutul, ștergând identitatea națională în favoarea intereselor sovietice, adevărații istorici ai României trebuiau reduși la tăcere. În timp ce un inginer fără pregătire istorică prelua controlul absolut asupra Academiei Române, mințile strălucite care refuzau să falsifice istoria neamului la ordinul Moscovei plăteau cu libertatea și, deseori, cu viața.

Cazul lui Gheorghe I. Brătianu rămâne poate cel mai dureros simbol al acestei represiuni antinaționale. Arestat în 1950 pentru că a refuzat categoric să abdice de la convingerile sale științifice și să legitimeze tezele staliniste care anulau originile poporului român, Brătianu a murit în 1953, în chinuri și izolare, în închisoarea de la Sighet. În aceleași celule se afla și Constantin C. Giurescu, un alt titan al istoriografiei noastre. Deși Giurescu a supraviețuit regimului de exterminare de la Sighet, la eliberare a fost marginalizat brutal și forțat, pentru o perioadă, să lucreze ca simplu muncitor.

Acesta a fost prețul real al ascensiunii lui Mihail Roller: decapitarea a tot ceea ce însemna probitate academică și istorie națională, înlocuindu-le cu loialitate absolută față de un sistem opresiv impus din afară.

1944: Întoarcerea „proprietarului istoriei”

Ziua de 23 august 1944 deschide ușa întoarcerii sale în țară, marcând începutul unei ascensiuni fulminante, orchestrată milimetric de noua putere sovietică.

Mihail Roller este imediat însărcinat să coordoneze un manual de istorie pentru învățământul gimnazial. În anul 1947, sub semnătura sa, iese de sub tipar prima ediție a „Istoriei Republicii Populare România”, manual reeditat în 1948 pentru mase, perfect aliniat noilor direcții ideologice, document pe care Comisia Prezidențială avea să-l numească decenii mai târziu „profund antipatriotic”.

Anul 1948 este anul decapitării culturale. Dincolo de instalarea sa ca academician și vicepreședinte pe 2 noiembrie, Roller devine instrumentul prin care Petru Groza emite decretul de epurare a Academiei Române. Intelectualii incomozi sunt eliminați, sub pretextul că „s-au pus în slujba fascismului şi reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului”

Sunt dați afară monștri sacri: Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, Adrian Harin. Scaunele lor sunt ocupate imediat de figuri docile regimului: Solomon Moscovici, Alexandru Sahia sau Ion Pincio.

Cum funcționa, de fapt, această preluare ostilă a minții colective? Răspunsul îl dă Belu Zilber în memoriile sale apărute în 1997, citat de Mihai Stoian în studiul „Mihail Roller între «nemuritorii» de ieri si de azi”:

„[…] fiecare activist de frunte specializîndu-se într-un domeniu anume: înzestratului Harry Brauner i s-a creat un institut de folclor, a devenit director, deci proprietar al tuturor culegerilor de cîntece populare… si astepta să fie numit (!) academician. Aşa s-a împărţit în vremea aceea moşia: Roller era proprietarul istoriei (subl. ns.), Ivaşcu al presei, Chişinevschi al ideologiei, Bodnăraş al armatei, Teohari Georgescu al politiei…”

Anatomia falsificării: verdictul istoriei

Mihail Roller – considerat de Șendrea „marele falsificator al istoriei românești” – nu a operat singur. A fost pionul central al unei arhitecturi a terorii.

Vladimir Tismăneanu punctează tăios în articolul „Un posedat ideologic. Cine a fost Mihail Roller?”:

„Aceşti oameni au asigurat înregimentarea culturală, rusificarea ca strategie pedagogica anti-naţională, eliminarea şi distrugerea elitelor intelectuale din scoli şi facultati, lichidarea moştenirilor spirituale democratice şi impunerea pseudo-valorilor drept repere inconturnabile ale «noii civilizaţii». Aceşti oameni au fost arhitectii utopiei. Între ei, Mihail Roller a jucat un rol cu deosebire nefast”

Densitatea deciziilor luate de acest grup este expusă necruțător de Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii din România (2006). Documentul clarifică, fără drept de apel, amploarea operațiunii pe care Mihail Roller a condus-o prin funcțiile deținute în deceniul 1948-1958:

„Filosofia, istoria, sociologia şi alte ştiinţe sociale au fost principalele victime ale acestei politici jdanoviste. Academia Română a fost restructurată prin eliminarea unora dintre cei mai prestigioşi membri ai ei, acuzaţi de convingeri «burgheze». Scribi ai partidului, precum Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iaşi, au devenit adevăraţii îndrumători ai ştiinţei şi culturii în «România populară». Echipa care a controlat Secţia de Propagandă şi Agitaţie între 1946 şi 1953 – formată din Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Ofelia Manole şi Mihail Roller – a impus şi a supravegheat supunerea totală faţă de linia oficială a partidului”

Falsificarea istoriei României a însemnat aplicarea strictă a „jdanovismului” cultural: ruperea violentă de valorile europene și impunerea culturii ruse ca unică sursă a progresului, ignorând deliberat adevărul documentar.

Același raport detaliază apogeul cenzurii atins sub bagheta inginerului din Buhuși:

„În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere (a câta!) a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi «scriitorii progresişti» din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra «cosmopolitismului» şi «cosmopoliţilor», care sunt «purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii americani şi englezi». Mihai Roller, unul din principalii ideologi ai stalinismului din România, adjunct al lui Leonte Răutu la Secţia de Propagandă, desemnat de partid să supravegheze ştiinţele sociale şi, în special, istoria. Propulsat membru al Academiei RPR, Roller a fost coordonatorul manualului unic de istorie a RPR, document plin de falsificări şi profund antipatriotic. «Manualul lui Roller» a fost unul din textele obligatorii ale educaţiei şcolare în anii 1950. A fost director al Institutului de Istorie al Academiei şi ulterior al celui de Istorie al Partidului”

Cum a murit Mihail Roller: căderea și o moarte în umbră

Aflat în vârful ierarhiei, dictând destine din poziția de director al institutelor cheie, Roller intră brusc în declin după 1956. Din fotoliul de prim-adjunct al directorului Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR), terenul începe să i se surpe.

Lovitura de grație i se pregătește la Plenara PMR din iunie 1958. Valul pornește de la excluderea unor tovarăși – Constantin Doncea, Vasile Bâgu și Grigore Răceanu – acuzați de fracționism și de un păcat capital în ochii liderului vremii: minimalizarea importanței lui Gheorghe Gheorghiu Dej în timpul celebrei greve de la Atelierele Grivița din anul 1933. Pârghia este folosită pentru a îndrepta critici aspre, necruțătoare, direct spre Mihail Roller.

Câteva zile mai târziu, bărbatul în costum sovietic care deschisese tancurilor ușa culturii române, moare la București.

Aici, bucla deschisă pe 2 noiembrie 1948 se închide abrupt, în condiții care au rămas neelucidate suficient până în ziua de azi. Mai mulți autori, inclusiv Vladimir Tismăneanu, citează atacul de cord, invocând afecțiunile grave de care acesta suferea. Cu toate acestea, în spatele ușilor închise ale unui sistem bazat pe epurare, suspiciunile nu s-au stins niciodată: sinuciderea indusă sau asasinatul la ordin rămân variante plauzibile pentru un om care învățase pe propria piele că istoria se scrie, adesea, cu sânge.

Astăzi, perioada de monopol exercitată de Mihail Roller rămâne exemplul clasic al modului în care un regim totalitar poate confisca și rescrie identitatea unei întregi națiuni prin subordonarea științei față de ideologia de stat.