Doamna Chiajna, nepoata lui Ștefan cel Mare care a ajuns mamă a doi musulmani și a unei cadâne

În 1570, medicul și botanistul german Leonhard Rauwolf trecea prin Alep, marele nod comercial sirian aflat sub stăpânire otomană. În notele sale de călătorie, descria o scenă greu de imaginat: o nobilă din Țara Românească „făcând comerț ambulant cu mărunțișuri pe străzile orașului” pentru a supraviețui alături de copiii săi. Femeia din pulberea bazarului era Doamna Chiajna: nepoata lui Ștefan cel Mare, fiica lui Petru Rareș, văduva unui voievod și mama altuia.

Un deceniu mai târziu, în februarie 1580, aceeași Chiajna reapare într-un raport diplomatic trimis de la Istanbul către Senatul Veneției. De data aceasta, mizeria este o amintire ștearsă: puternica Valide Sultan — mama noului împărat otoman — îi trimite propria caleașcă aurită, escortată de eunuci și intendenți, pentru a o aduce cu onoruri în adâncul haremului imperial. Între aceste două extreme se întinde una dintre cele mai dramatice și nemiloase biografii din întregul secol al XVI-lea românesc.

O domniță din neamul lui Ștefan cel Mare

Puține femei din istoria țărilor române au avut o ascendență mai încărcată de tronuri. Bunicul ei fusese Ștefan cel Mare, tatăl ei era Petru Rareș, soțul, cu care s-a unit în fața altarului, avea să fie Mircea Ciobanul, iar fiul cel mare, Petru cel Tânăr, a domnit la rândul lui. A adus pe lume șapte copii: băieții Petru, Mircea și Radu și fetele Anca, Alexandra, Marina și Dobra. Pentru așezarea lor în lume nu a ezitat în fața niciunui mijloc.

Cronica pe care se sprijină povestea ei o arată născută în 1525, în Polonia, din Petru Rareș și din prima lui soție, Maria, în perioada în care viitorul domn al Moldovei trăia în pribegie. Unele genealogii o socotesc însă fiica celei de-a doua soții, Elena Branković. Aceeași cronică spune că Elena, mamă vitregă, a crescut-o ca pe propriii copii și i-a dat o educație aleasă. Numele de botez al domniței era Ana; „Chiajna” este forma slavonă a titlului de doamnă, prințesă.

A crescut frumos, în mijlocul frământărilor care au marcat domnia tatălui ei. A devenit o tânără ambițioasă, cu energie și cu un caracter puternic, pe care cronica îl pune pe seama înaintașilor. În 1546, la 21 de ani, pe 25 iunie, s-a căsătorit cu Mircea Ciobanul, domnul Țării Românești.

Mircea era fiul nelegitim al lui Radu cel Mare, voievodul care condusese țara între anii 1495 și 1508. Radu cel Mare rămăsese în istorie și pentru că îl adusese în țară pe tipograful Macarie, cel care a tipărit Liturghierul, Evangheliarul și Octoihul. Botezat Dumitru, Mircea și-ar fi primit porecla pentru că, înainte de domnie, cumpăra oi pentru Constantinopol. A ocupat tronul în trei rânduri, ianuarie 1545 – noiembrie 1552, mai 1553 – februarie 1554 și ianuarie 1558 – septembrie 1559, nu în cele două intervale menționate uneori.

Femeia care și-a condus oastea

Mircea Ciobanul a murit în septembrie 1559, de moarte bună, după cum se spune. Tradiția care îl dă mort de tânăr nu se susține. Era al cincilea fiu al lui Radu cel Mare, mort în 1508, așa că avea cel puțin 50 de ani, deși anul nașterii lui nu se cunoaște. Pe Chiajna a lăsat-o văduvă, singură, cu 7 copii de neam domnesc în grijă.

Cronica îi pune în gură o frază imaginată: „De aici încolo, și-o fi spus fata lui Petru Rareș, totul cade pe capul meu!”. Văduva a trecut imediat la fapte. L-a urcat pe tron, sub tutela ei, pe primul născut, Petru, un băiat care nu împlinise 13 ani. Vârsta i-a adus supranumele sub care a rămas în istorie: Petru cel Tânăr.

Boierii care se ridicaseră împotriva lui Mircea Ciobanul și se refugiaseră la nord de Carpați au socotit că le venise ceasul. Au strâns luptători și au pornit spre București ca să-l înlăture pe domnul încă necopt pentru tron.

Chiajna a răspuns fără ezitare, călare și în armură. Cronica vremii consemnează uimită gestul: doamna „se pune în fruntea oastei domnești, fiind singurul exemplu din trecutul nostru al unei femei conducând o oaste în război”. Prima confruntare, la Românești, a pierdut-o. După înfrângere a fost nevoită să se retragă, împreună cu Petru, la Giurgiu, aflat atunci sub administrație otomană.

Revanșa a venit la Șerbănești, iar lupta decisivă, de la Boianu, a câștigat-o oastea ei, sprijinită de trupe otomane. Confruntările s-au purtat între 25 septembrie și 24 octombrie 1559. La 24 octombrie, Poarta îl confirma pe Petru ca domn.

Galbeni și șoapte în haremul de la Istanbul

Tradiția adaugă un drum al întregii familii la Istanbul și pune confirmarea pe seama unei diplomații costisitoare. Nici acolo Chiajna nu și-ar fi găsit astâmpăr. Ar fi pus pe masă 210.000 de galbeni și ar fi găsit, pe căi cunoscute doar de ea, drumul spre două dintre cele mai frumoase cadâne din haremul sultanului. Suma era astronomică pentru epocă: 210.000 de galbeni venețieni însemnau peste 700 de kilograme de aur masiv — echivalentul a mai bine de 4 ani de tribut al Țării Românești, stors prin biruri nemiloase din buzunarele țăranilor și târgoveților.

Povestea le numește Nurbani și Safigi, prima evreică, a doua venețiană. Răsplătite și ele, femeile ar fi lucrat la urechea sultanului: „cu niscai gălbiori, în nopțile fermecate ale Bosforului, ele șopteau la urechea bătrânului Suleiman că Petru, fiul Chiajnei, este un copil deștept și mama sa o femeie destoinică”.

Numele trimit la două figuri reale ale curții otomane, dar episodul, așa cum circulă, ridică probleme. Nurbanu era favorita prințului Selim, fiul lui Suleiman, nu a sultanului însuși, iar originea ei e disputată între variantele venețiană, evreiască și greacă. Safiye era albaneză de origine, născută pe la 1550, și a devenit ulterior favorita lui Murad, nepotul lui Suleiman.

Oricare ar fi fost canalele reale, rezultatul e consemnat: „Convins și prin farmecele cadânelor și prin argumentul banilor, sultanul o trimite pe Chiajna și pe fiul ei la București, cu firman de domnie”. Cronica adaugă: „Această domnie a lui Petru ține șapte ani – spune iarăși cronica –, timp în care copilul abia se făcea flăcăiandru, domnind numai cu numele într-o țară în care Chiajna era acum necontestată stăpână”. În listele domnilor, Petru cel Tânăr figurează pe tron între 25 septembrie 1559 și 8 iunie 1568.

Cu puterea în mâini și atentă la viitorul copiilor, mama a pornit ceea ce cronica numește „campania de căpătuire a acestora”.

O nuntă la Sibiu, fără mire

Primul pe listă a fost chiar voievodul. Deși Petru avea doar 16 ani, Chiajna i-a găsit o mireasă de o frumusețe remarcată: Elena, fiica unui căpitan pe nume Nicolae Cherepovici, sfetnic apropiat al voievodului Transilvaniei. Cherepovici era banul de Lugoj și Caransebeș, iar nunta s-a făcut sub protecția principelui Ioan Sigismund Zápolya, nașul tinerilor. Negocierile au fost intense, cu peripeții și cedări de ambele părți, iar ceremonia, bogată și cu mult fast, s-a ținut la Sibiu, în august 1563.

La ceremonie a lipsit însă ginerele. Petru, încă mai mult copil decât bărbat, a rămas la București. Relatarea îl imaginează, cu o doză de ironie, jucându-se mai departe de-a hoții și vardiștii sau de-a v-ați ascunselea. Lângă mireasă, în momentul în care se cântă „Isaia dănțuiește”, l-a înlocuit un procurator, practică acceptată în epocă.

În ianuarie 1564, la numai cinci luni după nuntă, s-a petrecut ceva greu de explicat: noua doamnă a dat naștere unei fetițe, Tudorița, un copil zdravăn de aproape patru kilograme. Reacția tânărului soț nu a rămas consemnată. Poziția soacrei se cunoaște: Chiajna ar fi acceptat orice pentru binele fiului ei, dar refuza să creadă că un copil sănătos se poate naște după cinci luni.

A urcat-o pe noră într-un rădvan, împreună cu zestrea și cu nou-născuta, a cărei paternitate era astfel pusă sub semnul întrebării. A trimis-o înapoi la Sibiu, la mama și la tatăl ei, să se descurce cum vor ști. Contemporanii ar fi comentat: „Scandal, scandal – și-au zis contemporanii – dar, cu Chiajna nu e de glumit”. Petru a rămas fără soție.

Patru fete domnești și o piață a căsătoriilor fără opțiuni

Eșecul nu a descurajat-o. Energia s-a mutat spre „căpătuirea fetelor. Și nu era ușor, că erau multe – nu mai puțin de patru – iar înlăuntrul țării partide strălucitoare nu prea se aflau”. Le-a luat pe rând, răbdătoare, în ordinea în care veniseră pe lume.

Anca a fost dată după banul Neagoie, un boier tânăr, bogat și loial domniei. A urmat Ruxandra, forma populară a numelui Alexandra, căsătorită, mai mult sau mai puțin din dragoste, cu cămărașul Gheorghe Hrisoverghi, un dregător credincios, pe care se putea bizui.

Dobra și logodna cu Despot Vodă

Pentru Dobra, fată arătoasă și cu aceleași aspirații ca mama ei, planurile erau mai mari: Chiajna voia s-o vadă doamnă a Moldovei. Tronul țării vecine era ocupat atunci de Despot Vodă (1561–1563), un grec pe nume Ioan Iacob Eraclid, care pretindea că se trage din despoții sârbi. Ajunsese domn cu sprijin polonez și habsburgic.

Căutând, probabil, o căsătorie care să-i dea domniei un plus de legitimitate, Despot a acceptat cu plăcere propunerea venită de la București. Fără să piardă timpul, în iulie 1562 a trimis în pețit doi boieri, Moțoc și Avram, încărcați cu daruri de preț, să ceară mâna Dobrei.

Chiajna i-a primit cu brațele deschise. În joc era fericirea fiicei, pe care și-o dorește orice mamă când își mărită copilul, dar mai presus de ea stătea dorința de a face din una dintre fete prima doamnă a Moldovei. În văzul tuturor s-au ținut ospețe prelungite până noaptea târziu. În spatele lor, tratativele au continuat fără pauză, cu Chiajna în rolul principal, fiecare parte cedând câte ceva, ca la orice târg serios.

La final, cererea a fost, după cronică, „primită cu dragă inimă și împărtășită cu bucurie de domniță”. Solii au plecat cu vestea că pirostriile puteau fi puse pe capetele mirilor cât mai curând. Au primit și daruri pentru viitorul ginere: un inel scump, cu briliante, și un portret al miresei, despre care relatarea precizează că nu îi făcea dreptate Dobrei.

Încântat, Despot a fixat nunta pentru 15 august și a trimis crainici „în cele patru zări”. Voia să invite capetele încoronate din țările vecine și pe suveranii de rang din Europa Occidentală. Construcția s-a prăbușit în două etape, spre dezamăgirea Chiajnei, a Dobrei, nerăbdătoare să se mărite, și a mirelui, descris de tradiție drept un om nestatornic: nunta a fost amânată, apoi logodna s-a rupt de tot.

Motivul transmis de tradiție: Chiajna ar fi aflat, prin informatorii ei, că domnul Moldovei plănuia să ia Țara Românească și s-o dea unui frate adoptiv, un anume Dumitru. Pentru ea, așa ceva era de neconceput. Despot a sfârșit ucis la 5 noiembrie 1563, după o răscoală a boierilor, de hatmanul Ștefan Tomșa, care a domnit până în martie 1564.

Pe tronul Moldovei a revenit, după scurta domnie a lui Tomșa, Alexandru Lăpușneanu — soțul Ruxandrei, sora după tată a Chiajnei. Dobra a rămas, pentru moment, nemăritată.

Marina, răpită din cortul mirelui

Atenția s-a mutat spre Marina, a patra și ultima fiică. De data aceasta, spune cronica, Chiajna „își îndreptă privirile spre acel Bizanț, de unde ne mai veniră în vremi odrasle domnești pe scaunele țărilor noastre”. A scris în secret patriarhului de Constantinopol, pe care îl cunoștea bine, cerându-i un ginere de neam ales și cu avere.

Tradiția românească îl numește pe patriarh Iosif Paleologul. În registrele Patriarhiei, scaunul a fost ocupat între anii 1556 și 1565 de Ioasaf al II-lea, iar numele din tradiție pare a fi o formă a acestuia. Ierarhul a acceptat fără ezitare rolul de pețitor ocazional și a căutat în toate părțile, dornic să-și ajute vechea prietenă din Țara Românească.

Răspunsul a venit repede: „cea mai strălucită partidă pentru domnița valahă ar fi boierul Ion Cantacuzino, colaborator, în timp, din neamul împăraților Bizantului”. Familia își revendica, așadar, ascendența imperială bizantină.

Chiajna a primit vestea cu entuziasm. Cantacuzinii se bucurau de prestigiu printre creștinii de la Bosfor, datorită numelui și influenței în societatea otomană. Mirele era fratele lui Mihail Cantacuzino Șeitanoglu, un negustor cu mare trecere la Poartă.

Cronica rezumă pregătirile: „după ce, de mai multe ori, alergară ștafetele de la București la Anchial – reședința Cantacuzinilor –, căsătoria fu hotărâtă și mirele, cu alai mare și daruri scumpe, porni la drum să-și ia mireasa”. Pe malul Dâmboviței a urmat lovitura de teatru. Marina a rămas încremenită când și-a văzut logodnicul, un bărbat de cincizeci de ani împliniți, care „era, așa gândea copila, urât cum numai pe dracul și-l închipuia”.

S-a dus la mama ei și, printre suspine, a refuzat: „Nu! Nu! Nu! Mai bine moartă decât femeia lui Ion, oricât de odraslă de împărat ar fi!”. Judecând situația la rece, Chiajna s-a trezit prinsă într-o capcană. O nuntă anulată fără motiv ar fi umilit întreaga familie Cantacuzino și ar fi transformat-o într-un dușman.

Soluția e descrisă de cronicar cu vizibilă amuzare: „După o matură chibzuință – spune cronicarul zâmbind –, iată ce născoci mintea ei ascuțită. Sfătui pe Marina să se lase măritată și în schimb îi făgădui că va împiedica consumarea acestei căsătorii”. Nunta s-a desfășurat după obiceiul vremii, fără incidente. Apoi soții Cantacuzino au pornit spre Istanbul, cu zestrea încărcată în harabale trase de cai puternici.

Planul s-a declanșat în toiul nopții, la sud de Dunăre, lângă Rusciuc, unde tinerii căsătoriți își instalaseră tabăra după o zi de marș forțat. Oamenii Chiajnei, pregătiți anume, „intrară în cortul mirelui, răpiră fata și zestrea și, trecând din nou Dunărea, se întoarseră la București, spre rușinea și supărarea soțului înșelat. Dibacii curteni avură grijă nu numai să înapoieze Chiajnei pe Marina cu întreaga ei zestre, dar să mai și aducă cu ei o parte din bogatele daruri ale mirelui”.

Marina a fost ușurată că scăpase atât de simplu de bătrânul soț și nu a rămas mult timp singură. Perseverentă, Chiajna a mișcat din nou sforile cât situația îi era favorabilă și „o cunună pe fată, după foarte scurtă vreme, după un băiat pe gusturile domniței, tânăr, frumos și de neam tot atât de strălucit ca al Cantacuzinilor”. Alesul era Stamate Paleologul, nepotul patriarhului de Constantinopol.

Mazilirea și drumul spre Alep

Au urmat câțiva ani liniștiți, în care Chiajna a condus Țara Românească alături de Petru. Liniștea s-a încheiat în primăvara lui 1568, când intrigile Cantacuzinilor, puse pe seama dorinței de a răzbuna nunta care nu fusese nuntă, au dat roade. Atunci „capugiul sultanului sosi la curtea din București cu firmanul de mazilire. Petru cel Tânăr, văduv, doamna Chiajna cu întreaga ei casă – cei trei copii mai tineri, Dobra rămasă nemăritată, Mircea și Radu, doi nevârstnici – fură ridicați pe dată din odăile lor și porniră fără împotrivire pe drumul exilului”.

Căderea a avut și alte cauze, consemnate de istorici. Sultanul era nemulțumit că Petru nu trimisese provizii la asediul Sighetului, iar Poarta râvnea la tezaurul lui. Ioan Sigismund Zápolya, nașul miresei trimise înapoi la Sibiu, uneltea și el împotriva Chiajnei.

Pedeapsa otomană a fost severă: familia a fost trimisă în Asia, la Alep, în nordul Siriei. Petru cel Tânăr a murit în exil, la Konya, la 19 august 1569. Departe de țară și fără mijloace pentru un trai cât de cât decent, Chiajna a coborât treaptă cu treaptă, iar cronica o spune direct: „exilul a dus-o pe Chiajna la sărăcie și sărăcia la cerșetorie”. Scena pe care călătorul din 1570 spune că a văzut-o aparține acestei perioade.

Prețul ieșirii din exil: doi fii trecuți la islam

Povestea nu se oprește aici. Cerșetoarea din Alep rămânea, amintește cronica, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare, cu sângele acestora în vine. Chinuită și frământată, femeia cândva mândră a înțeles, în cele din urmă, că surghiunul fără capăt nu avea legătură cu persoana ei.

Cauza erau fiii, care, „cât or trăi, le stau dușmanilor în cale ca o veșnică amenințare”. Cât timp Mircea și Radu puteau revendica tronul Țării Românești, necazurile familiei nu aveau să se încheie.

Chiajna nu știa ce să facă. La un moment dat, din cercurile înalte ale Porții i s-a pus în față o alegere grea. Fie își convingea fiii să treacă la islam, ceea ce i-ar fi scos definitiv din cursa pentru tron, fie îi lăsa să-și sfârșească viața în închisoare. Din această ofertă reiese că băieții zăceau deja în beciurile temnițelor otomane, despărțiți de mamă.

Balanța a înclinat spre compromisul suprem. Mircea și Radu s-au convertit, de voie, de nevoie, au luat turbanul și nume noi, Ahmet și Iusuf, pentru a trăi în pace sub legea Coranului.

Dobra la curtea viitorului sultan: cadâna din Valahia

Rămăsese Dobra, cu puțin peste 20 de ani, cu un chip care atrăgea privirile și la fel de hotărâtă ca mama ei să urce cât mai sus. O căsătorie cu un domn pământean, care s-o aducă pe tronul uneia dintre țările române, devenise însă imposibilă: cu doi frați musulmani, drumul acesta era închis definitiv. În această perioadă nesigură s-a îndrăgostit de ea domnul de Grandchamp, ambasadorul Franței la Poartă, care a cerut-o de soție de mai multe ori.

Guillaume de Grandchamp de Grantrie a reprezentat Franța la Istanbul între anii 1566 și 1571 și s-a oferit, la un moment dat, drept candidat la tronul Moldovei. De fiecare dată a fost refuzat cu delicatețe. Oficial, Chiajna invoca distanța: „E prea departe Franța!”. În privat, motivul era altul: „Nu vreau să-mi văd fata o biată ambasadoriță”. Mai conta un detaliu: francezul nu avea averea care s-o mulțumească.

Căutările au continuat și au dat rezultat. Prin mijloace rămase necunoscute, Chiajna și-a adus fiica în apropierea tânărului Murad, fiul sultanului și moștenitorul tronului, pe atunci guvernator (sangeac-bei) la Magnesia, azi Manisa, în Asia Mică.

Înfățișarea Dobrei a decis totul. Murad s-a îndrăgostit nebunește de tânăra româncă, a cerut-o de soție, iar nunta s-a făcut după regulile religiei musulmane. Fiica Chiajnei a intrat în numerosul lui harem. Câțiva ani mai târziu, în 1574, după moartea tatălui său, Selim al II-lea, Murad a devenit sultan, iar Dobra se număra printre cadânele lui favorite.

Triumful târziu: Caleașca Sultanei Valide

Transformarea a fost totală. Cei doi băieți convertiți la islam fuseseră primiți în rândul mutefariagilor — corpul de elită al gărzilor călare și curtenilor personali ai sultanului —, iar Dobra devenise una dintre femeile influente din iatacul imperial. Dintr-o dată, Chiajna găsea toate porțile deschise. Mărturie stă raportul din februarie 1580 trimis la Veneția de ambasadorul Gabriel Cavazza: când nobila valahă a cerut o audiență la Sultana Valide (mama împăratului Murad), aceasta i-a trimis propria caleașcă imperială, însoțită de un chihaia (marele intendent al curții) și de un alai de eunuci, pentru a o conduce cu fast la palat.

Sultana mamă din 1580 era Nurbanu, aflată la conducerea haremului imperial până la moartea ei, în anul 1583. Era același nume pe care tradiția îl leagă de galbenii Chiajnei din 1559. Drumul de la negoțul ambulant din Alep până la caleașca trimisă de ea trecuse prin convertirea a doi fii și prin haremul în care intrase Dobra.

Chiajna s-a stins în 1588, la Constantinopol, la vârsta de 63 de ani, fiind înmormântată cel mai probabil după rânduiala musulmană. Cronicarul lasă deschisă ipoteza că fata lui Petru Rareș ar fi îmbrățișat ea însăși islamul spre sfârșitul vieții, dintr-o rațiune mai presus de orice canoane: aceea de a fi îngropată aproape de copiii ei.

Privită peste veacuri, viața nepoatei lui Ștefan cel Mare rămâne o lecție aspră de pragmatism politic. Într-o lume în care domnițele erau simple pioni pe tabla de șah a bărbaților, Chiajna a răsturnat regulile: a condus armate, a cumpărat favoruri la Poartă, a regizat răpiri spectaculoase și a acceptat chiar compromisul suprem al credinței. Nu pentru glorie stearpă, ci pentru ca propriul ei sânge să supraviețuiască măcelului unei epoci nemiloase.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU