Peste 10.000 de soldați morți sau dispăruți în Bătălia de la Țiganca: cea mai sângeroasă luptă purtată de români pentru reîntregirea țării

La Țiganca, o localitate din sudul Republicii Moldova, un cimitir de onoare adăpostește 1.020 de militari români. Numele aceluiași sat apare, în majoritatea relatărilor despre vara lui 1941, lângă un bilanț de alt ordin de mărime: peste 10.000 de soldați morți sau dați dispăruți.

Istoricii socotesc lupta dată acolo cea mai sângeroasă dintre toate cele purtate de armata română pentru refacerea granițelor. Distanța uriașă dintre cele două cifre ascunde însă o enigmă istorică: a fost Țiganca un abator militar izolat sau numele ei a devenit simbolul întregului preț de sânge plătit pe Prut? Răspunsul se află în desfășurarea dramatică a campaniei.

Un an între anexare și război

Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a luat Basarabia, nordul Bucovinei și o parte din ținutul Herța. În lunile următoare, populația rămasă sub administrație sovietică a trecut prin represiune. Datele de arhivă arată că, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, 29.839 de oameni au fost scoși din casele lor în cele două provincii; 5.479 dintre ei au fost arestați, iar 24.360 au luat drumul deportării în Siberia și Kazahstan.

Trauma pierderii provinciilor fără luptă și teroarea deportărilor au creat în societatea românească o tensiune explozivă. Pe 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, având un obiectiv național clar: recuperarea pământurilor răpite cu un an înainte.

Generalul Ion Antonescu a dat ordinul de trecere a Prutului, cerând armatei să scoată Basarabia și Bucovina de sub stăpânirea bolșevică. Textul său explica soldaților de ce intra România în război și ce urmărea: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru. Ostaşi, izbînda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”

Regele Mihai I i-a adresat lui Antonescu o telegramă în același spirit. Suveranul îl îndemna să readucă cele două provincii în granițele țării și le dorea ostașilor sănătate și putere pentru această misiune: „În clipele cînd trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfînta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiască România! Trăiască viteaza noastră armată!”

Trecerea Prutului: 4 capete de pod și drumul spre Nistru

Primele atacuri românești au pornit în dimineața de 22 iunie 1941. Trupele au trecut Prutul prin luptă la Bogdănești, Fălciu, Albița și Oancea. Planul prevedea ca, după traversarea râului, armata să ajungă la Chișinău, apoi la Nistru și pe litoralul Mării Negre.

Acțiunile din acea zi au avut o amploare locală. Ofensiva generală pe frontul Prutului, cunoscută sub numele de cod Operațiunea „München”, a fost declanșată la 2 iulie 1941.

Capcana de la Țiganca: mlaștina din vale și dealurile fortificate

Pentru profesorul Ion Agrigoroaiei, numele Țiganca acoperă un complex de confruntări: forțarea liniei Fălciu–Bogdănești și cucerirea zonei întărite de pe malul estic, cu centrul în acest sat. Explicația sa arată atât de ce sectorul avea valoare strategică, cât și ce obstacole a pus terenul în calea ofensivei: „Prin bătălia de la Ţiganca se înţelege ansamblul luptelor grele purtate pentru forţarea liniei Fălciu – Bogdăneşti şi cucerirea zonei puternic fortificate de dincolo de Prut, cu centrul în localitatea Ţiganca, lupte care au luat forme extrem de dure în zilele de 4-12 iulie. Acest sector era extrem de important ca urmare a poziţiei sale pe Prutul mijlociu, a existenţei celor două poduri, de şosea şi cale ferată, la intersecţia unor linii de comunicaţie din Basarabia centrală şi de sud – est. Configuraţia terenului a creat probleme ofensivei: dincolo de Prut se întindea o luncă joasă, pe valea Tigheciului, urmată de dealurile Toceni, Cania, Epureni, întreaga zonă dispunând de puternice linii întărite. La acestea s-au adăugat ploile intense din acele zile, care au umflat pâraiele şi au creat noi dificultăţi înaintării trupelor române”.

Altfel spus, ostașii români coborau într-o depresiune mlăștinoasă, transformată de ploi într-o capcană de noroi cleios, fiind complet expuși. În fața lor, pe crestele dominante ale dealurilor, trupele sovietice erau adăpostite în cazemate de beton și rețele de tranșee etajate, având întreaga luncă a Prutului sub bătaia directă a mitralierelor grele și a artileriei.

12 iulie 1941: cele 16 ore de asalt continuu și luptă corp la corp

Cele mai violente ciocniri dintre armata română și cea sovietică s-au dat la Țiganca, Stroienești și Epureni, iar ambele tabere au înregistrat pierderi mari. Pe 14 iulie 1941, generalul Nicolae Șova, comandantul Diviziei 1 Gardă, a consemnat într-un ordin de zi că trupele se izbiseră de o rezistență îndârjită și că ostașii se purtaseră eroic.

Documentul reconstituie ziua pe care generalul o considera cea mai dificilă de pe Prut: „În cea mai grea zi din luptele de la Prut, în ziua de 12 iulie, cînd, timpo de 16 ore neîntrerupt inamicul se arunca cu forţe noi şi masive în numeroase contraatacuri, căutînd să sfarme capul de pod de la Fălciu, în sectorul Diviziei şi la legătura acesteia cu stînga Diviziei 21 infanterie, regimentele 1/2 şi 2/9 vînători gardă opun o rezistenţă înverşunată şi fără răgaz, resping numeroasele atacuri inamice, superioare mult în număr şi armament şi azvîrle în luptă pionierii, rezervele, grupurile de comandă şi, luptînd în repetate rînduri corp la corp, reuşesc prin menţinerea poziţiei să înscrie în istorie o pagină de adevărată glorie”.

Pentru a împiedica prăbușirea capului de pod și aruncarea trupelor înapoi în apele Prutului, comandanții au recurs la măsuri extreme: bucătarii, ordonanțele, telefoniștii și pionierii au fost trimiși direct în linia întâi, încleștându-se la baionetă pentru fiecare metru de tranșee.

Misterul celor 10.000 de victime: bătălie locală sau întregul front?

Operațiunile pentru recuperarea nordului Bucovinei și a Basarabiei s-au terminat la 26 iulie 1941. Armata română a numărat 4.271 de morți, 12.326 de răniți și 6.168 de dispăruți, deci peste 10.000 de oameni uciși sau de negăsit.

În conștiința publică și în multe relatări de presă, aceste pierderi au fost atribuite exclusiv bătăliei de la Țiganca. Arhivele militare și sintezele istorice arată însă că cifra de peste 10.000 de morți și dispăruți aparține întregii Operațiuni «München» (2–26 iulie), desfășurată pe tot aliniamentul Prutului, unde aviația a pierdut și 58 de aparate. Cu toate acestea, sectorul Țiganca a înregistrat cea mai mare densitate a dramatismului: aici s-au concentrat cele mai grele pierderi umane pe un perimetru atât de restrâns. Pentru tabăra sovietică, aceeași sursă indică 17.893 de oameni scoși din luptă: 8.519 morți și dispăruți și 9.374 de răniți.

Chiar raportată la întreaga campanie, confruntarea de la Țiganca rămâne, în aprecierea istoricilor, lupta care i-a costat pe români cele mai multe vieți în efortul de reîntregire a țării.

Cimitirul de la Țiganca: de la ferma sovietică la altarul memoriei

După lupte, la Țiganca a fost amenajat un cimitir al eroilor români, unde odihnesc 1.020 de militari. Necropola a fost inaugurată încă din 1941, în prezența regelui Mihai I. În perioada ocupației sovietice care a urmat, a fost distrusă, iar pe terenul ei a funcționat o fermă. Refăcut după 2005 cu sprijinul statului român, cimitirul a fost redeschis în 2006 și se află astăzi în incinta unei mănăstiri.

Locul a devenit destinație de pelerinaj pentru cei care vin să-i comemoreze pe soldații căzuți pentru întregirea României. Dincolo de rigoarea statistică — care distinge între cei 1.020 de eroi înhumați la Țiganca și miile de ostași căzuți de-a lungul întregului front —, necropola rămâne un simbol al memoriei care refuză să moară. Faptul că peste mormintele acoperite intenționat de buldozerele sovietice și transformate în grajduri s-au ridicat din nou cruci albe, sfințite în 2006 în prezența aceluiași Rege Mihai I care îi îndemna la luptă în 1941, închide un arc dureros peste decenii. La Țiganca, istoria nu a rămas o simplă cifră de arhivă, ci mărturia vie a unei generații care a plătit cu propria viață prețul reîntregirii.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU