Pe 25 ianuarie 1981, un tribunal chinez a condamnat-o la moarte pe Jiang Qing. Cu mai puțin de cinci ani înainte fusese soția lui Mao Zedong, omul care condusese China până în ultima zi a vieții, iar sentința venea acum de la statul pe care el îl construise.
Soțiile lui Mao și prețul unui nume
Jiang Qing a fost a patra soție a lui Mao Zedong. Prima, Luo Yixiu, luată printr-o căsătorie aranjată de familii, murise în 1910. A doua, Yang Kaihui, cu care se căsătorise în 1920, este cea pe care Mao a numit-o întotdeauna „dragostea sa adevărată”.
Activitatea revoluționară, tot mai riscantă, îl acapara pe Mao, iar călătoriile îi despărțeau adesea pe cei doi. Yang l-a văzut pentru ultima oară în 1927, anul în care a izbucnit războiul civil chinez și în care Mao a devenit lider de gherilă, ascuns în munți, departe de familie.
Adversarii comuniștilor în acest război, naționaliștii din Kuomintang, au capturat-o și i-au cerut să renunțe la Partidul Comunist Chinez și la Mao Zedong. A refuzat și a plătit cu viața: a fost decapitată la 29 de ani, mamă a trei copii. Execuția a avut loc la Changsha, pe 14 noiembrie 1930, prin mâna subordonaților lui He Jian, guvernatorul naționalist al provinciei Hunan.
Moartea ei ținea mai mult de numele soțului decât de vreo faptă proprie. Cazul nu era singular: cu un an înainte, în 1929, oamenii aceluiași guvernator o executaseră pe Wu Ruolan, soția lui Zhu De, unul dintre comandanții militari ai comuniștilor. Vestea morții lui Yang l-ar fi zdrobit pe Mao, care ar fi scris: „Moartea lui Kaihui nu poate fi răscumpărată nici măcar de 100 de morți ale mele!”
Actrița care a ajuns la Yan’an
Jiang Qing își făcuse un nume pe scenă și pe platourile de filmare, în mediul artistic comunist de la Shanghai. De acolo a plecat la Yan’an, cartierul general al partidului, unde a devenit soția lui Mao în noiembrie 1938.
Nunta a fost criticată pe larg, pentru că Mao se despărțise de a treia soție, He Zizhen, în timp ce aceasta era internată într-un spital din Moscova. Noii soții i s-a cerut să stea departe de politică. După victoria revoluției a devenit prima doamnă a Chinei și a respectat interdicția până în anii ‘60.
Revoluția Culturală, cu Jiang Qing la vârf
Când a rupt tăcerea, a făcut-o criticând deschis opera tradițională chineză și influențele burgheze din artă și literatură. În 1966, Mao a pornit Revoluția Culturală, încercarea lui de a transforma din temelii societatea chineză. Pe Jiang Qing a numit-o prima adjunctă în conducerea Grupului Central pentru Revoluția Culturală, organismul care dirija mișcarea, și i-a încredințat puteri largi asupra vieții intelectuale și culturale a țării.
Jiang Qing s-a dovedit abilă în folosirea presei și în manevrarea tinerilor radicali din Gărzile Roșii. Anii aceia au adus teroare și epurări, cu zeci de mii de morți și milioane de oameni care au avut de suferit.
Spre sfârșitul deceniului, mișcarea și-a pierdut din forță, iar Jiang Qing a ieșit din atenția publicului. Influența ei nu a scăzut însă. În 1969 a intrat în Biroul Politic, cercul restrâns care conducea partidul, iar în ultimii ani ai regimului maoist ajunsese să fie socotită cea mai puternică persoană din China.
După moartea lui Mao, „Banda celor patru”
Mao zedong a murit în 1976, iar ea și alți trei radicali ajunși la putere prin Revoluția Culturală, Zhang Chunqiao, Yao Wenyuan și Wang Hongwen, au primit atunci numele de „Banda celor patru”. Jiang Qing este considerată cea care a pus bazele acestei alianțe politice.
Tot ce câștigase se sprijinise pe numele soțului, așa că fără el s-a prăbușit repede: a fost arestată la mai puțin de o lună după moartea lui Mao. În 1977, Partidul Comunist a exclus-o pentru tendințele ei radicale.
Procesul și o sentință care nu s-a mai executat
Cei patru au fost aduși în fața judecătorilor după încă trei ani, în noiembrie 1980. Acuzația era de crime contrarevoluționare, iar tribunalul a pus pe seama lui Jiang Qing haosul și vărsarea de sânge din anii Revoluției Culturale. Ea a negat totul și i-a atacat pe conducătorii Chinei; potrivit publicației The China Project, l-a numit fascist pe judecătorul-șef și a provocat instanța să-i taie capul.
A fost declarată vinovată și condamnată la moarte, cu suspendarea executării pentru doi ani. Pe 25 ianuarie 1983, la exact doi ani de la condamnare, guvernul chinez a comutat pedeapsa în închisoare pe viață.
Ani mai târziu, Jiang Qing a fost eliberată pentru tratament medical și, pe 14 mai 1991, și-a pus capăt zilelor într-un spital din Beijing. Sentința din 1981 nu a fost dusă la îndeplinire, dar motivul pentru care fusese pronunțată era limpede: felul în care folosise puterea primită de la Mao. Cu o jumătate de secol mai devreme, Yang Kaihui fusese ucisă mai degrabă pentru numele pe care îl purta.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Maria Mandl, gardiană în lagărele naziste, a trimis la moarte aproximativ 500.000 de oameni – și a făcut-o cu plăcere
Legenda moștenitoarei franceze dispărute pe mare și regăsite pe tronul Imperiului Otoman
Legătura dintre Arsenie Boca şi principesa Ileana a României: cum a marcat-o duhovnicul pe tânăra fiică a regelui Ferdinand
Câți angajați avea Securitatea lui Ceaușescu în 1988: 14.629, arată documentele publicate de CNSAS
