George Topârceanu la Turtucaia: cum a supraviețuit poetul masacrului din 1916 și prizonieratului bulgar

Episodul pe care George Topârceanu l-a reținut din orele capturării sale la Turtucaia începe cu un jaf. Primele imagini sunt ale unor soldați care răscoleau căruțele: „Cete de soldaţi bezmetici au început să prăde bagajele ofitereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele…”

Printre căruțe, alți soldați dăduseră peste zahăr: „Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gură mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămadă albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt -Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se vaaarsă… Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească”.

Cel care a consemnat scena era autorul „Baladelor vesele și triste”, un poet cunoscut mai ales pentru umorul său. Pentru el, căderea Turtucaiei a deschis o captivitate atât de lungă și de lipsită de vești încât cei de acasă au ajuns să-l creadă mort.

Un poet mobilizat a doua oară

În septembrie 1916, George Topârceanu avea 30 de ani și o carieră literară începută de mult. Debutase în anul 1904, în revista umoristică „Belgia Orientului”, iar numele lui ajunsese legat de revista ieșeană „Viața Românească”.

Uniforma nu îi era străină. În 1913 luase parte, ca sergent în Regimentul 3 Artilerie Grea, la campania armatei române din Bulgaria. În 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, a fost trimis din nou pe frontul de sud.

Turtucaia, septembrie 1916

Localitatea se numește astăzi Tutrakan și se află în Bulgaria. În 1916 aparținea însă României, ca parte a Cadrilaterului, teritoriu pe care Bulgaria l-a recuperat în 1940. Aici s-a purtat, între 1 și 6 septembrie 1916, bătălia care a făcut cunoscut numele Turtucaiei. De o parte stăteau ostașii români, de cealaltă trupele bulgare și germane, iar confruntarea s-a încheiat cu o înfrângere grea pentru armata română.

Când și-a privit camarazii, Topârceanu a constatat cât de departe erau de soldatul pe care și-l închipuise: „Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei, cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea ostaşului roman, de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă”. Oamenii fuseseră aduși direct de la munca pământului, fără pregătirea unor militari de carieră.

Capturat în haosul de după înfrângere

Printre soldații luați prizonieri s-a numărat și sergentul Topârceanu. Scena artileristului mutilat s-a petrecut chiar în aceste ore, iar în relatarea lui arată cât de repede îi schimbase războiul pe oameni: unii scotoceau după coniac în bagajele ofițerilor, răniții rătăceau printre căruțe, iar un om înnebunit de durere rostea cuvintele împărtășaniei deasupra unei grămezi de zahăr.

Prin lagărele Bulgariei

Pentru prizonieri, înfrângerea a continuat pe drumurile Bulgariei. Topârceanu a descris epilogul luptelor de la Turtucaia drept unul „lung şi tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pământul Bulgariei, de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase”.

A îndurat foamea și frigul și a fost pus la munci care îl sleiau de puteri. Despre țăranii români ajunși în aceeași captivitate a scris: „Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi (…) Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână”.

Filologul Mircea Morariu, care a analizat cartea lui George Topârceanu, a observat că autorul nuanțează imaginea captorilor. Potrivit lecturii sale, unii bulgari au fost cruzi și primitivi și s-au purtat neomenos cu prizonierii, dar nu toți, iar Topârceanu ajunge să recunoască: „nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut”. Între învinși și învingători s-au legat, din când în când, relații omenești de scurtă durată, întrerupte de fiecare dată de despărțiri pe care nimeni nu le putea opri.

Morariu subliniază și o altă latură a războiului: alături de camaraderie, el aduce singurătate. Topârceanu o formulează ca pe o regulă de supraviețuire: „eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rândul tău nu ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti”.

Spitalul din Sofia, o locomotivă și un medic fals

În lagăr, sergentul s-a îmbolnăvit și a fost mutat la spitalul din Sofia în care erau îngrijiți prizonierii Antantei.

Captivitatea a avut și episoade comice, pe care Morariu le scoate în evidență. La un moment dat, lui Topârceanu i s-a dat în grijă o locomotivă, deși nu avea nicio pregătire de mecanic. Într-un spital, un grec s-a dat drept medic fără să fie; poetul i-a devenit secretar și interpret, iar printr-un truc cei doi au ajuns chiar să aibă succes.

Întoarcerea unui om dat drept mort

Prizonieratul a durat un an și jumătate, iar eliberarea a venit la începutul anului 1918. Se pare că a fost obținută prin intervenția lui Constantin Stere, om politic și scriitor cu mare influență în Germania, unul dintre directorii revistei „Viața Românească” la apariția ei, în 1906.

Cât timp a stat în captivitate, cei care îl cunoșteau nu au primit nicio veste de la el, așa că aproape toți îl socoteau mort. După eliberare s-a întors la București, apoi la Iași.

Mărturia din „Amintiri din luptele de la Turtucaia”

Experiența a intrat în cărți. „Amintiri din luptele de la Turtucaia” a apărut în 1918, iar „Pirin Planina” în 1936; reunite în volumul „Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, ele arată cât de precară era condiția soldatului român.

Pentru Mircea Morariu, valoarea textelor vine din felul în care sunt scrise: Topârceanu a consemnat evenimentele de la Turtucaia și din captivitate cu minuțiozitatea unui reporter și cu meșteșugul unui stilist, iar analiza filologului urmărește mai ales această a doua latură.

Pe lângă calitatea literară, paginile au valoarea unui document istoric. Topârceanu ia apărarea soldatului român, lipsit de instrucție, dar capabil de eroism, și refuză ca înfrângerea să devină o sentință asupra întregului popor. Ca argument, așază lângă Turtucaia victoria armatei române de la Mărășești, din vara lui 1917: „Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor. Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!… Şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător”.

Scena artileristului de pe nisipul Turtucaiei a ajuns la cititori pentru că martorul ei, socotit pierdut în anii captivității, a supraviețuit lagărelor și s-a întors să o scrie. George Topârceanu a murit pe 7 mai 1937, din cauza unui cancer la ficat.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU