Mai puține detalii, mai mult sens: o nouă ipoteză despre felul în care îmbătrânește creierul

Îmbătrânirea vine de obicei la pachet cu o poveste a pierderilor: memoria slăbește, capacitățile mentale scad. Cercetătorii se întreabă însă dacă povestea aceasta spune tot. S-ar putea ca creierul să nu devină pur și simplu mai puțin capabil, ci să se adapteze unei noi etape a vieții, în care cunoștințele adunate, înțelepciunea și înțelegerea cântăresc mai mult decât amintirea fiecărui detaliu.

O echipă de la Universitatea din Arizona, SUA, a propus o altă înțelegere a îmbătrânirii cognitive. Pornind de la descoperiri din biologia moleculară și din imagistica cerebrală, cercetătorii sugerează că schimbările din creierul persoanelor în vârstă ar putea reflecta o etapă firească a dezvoltării umane, nu doar o deteriorare. Lucrarea lor, publicată în revista Perspectives on Psychological Science, oferă un nou răspuns la întrebarea de ce gândirea și memoria se schimbă odată cu vârsta.

Autorii își numesc explicația „ipoteza îmbătrânirii adaptative”. Potrivit acesteia, creierul își ajustează treptat prioritățile ca să folosească mai bine experiența strânsă de-a lungul vieții. Ar fi o posibilă explicație pentru faptul că adulții în vârstă au adesea puncte forte valoroase atunci când predau, îndrumă, povestesc sau transmit ce știu generațiilor mai tinere.

„Dacă privim îmbătrânirea normală doar ca pe o poveste a declinului, ne scapă cu adevărat esențialul. Creierul în vârstă este optimizat pentru alte lucruri decât cel tânăr, mai ales pentru împărtășirea cunoștințelor acumulate și pentru relațiile sociale”, a declarat coautorul studiului, Fabian-Xosé Fernandez, profesor asociat de cogniție și sisteme neuronale la aceeași universitate.

Hipocampul cedează teren cortexului frontal

Două regiuni ale creierului au un rol important în felul în care oamenii își amintesc și își interpretează experiențele. Hipocampul ajută la păstrarea informațiilor specifice despre evenimente, inclusiv a detaliilor și a împrejurărilor în care s-au petrecut. Cortexul frontal, în schimb, e mai implicat în extragerea unui sens mai larg, în recunoașterea tiparelor și în înțelegerea mesajului central al unei experiențe, numit uneori „esența” ei.

Potrivit cercetătorilor, echilibrul dintre cele două sisteme se modifică pe parcursul îmbătrânirii sănătoase. Cu anii, creierul tinde să pună mai puțin accent pe activitatea hipocampului și să se bazeze mai mult pe cortexul frontal. Schimbarea îi poate permite să se concentreze pe interpretarea informațiilor prin prisma cunoștințelor pe care le are deja, în loc să înregistreze în detaliu fiecare experiență nouă.

„Faptul că fenomenul se observă atât la oameni, cât și la modelele animale sugerează existența unei forțe motrice evolutive. S-ar putea spune că te dezvolți toată viața, iar dezvoltarea ține pasul cu nevoile creierului. Când ești tânăr, hipocampul se activează, pentru că nu ai încă o bază de cunoștințe și nu știi cum funcționează lumea. Un copil absoarbe informațiile ca un burete, fiindcă își construiește o arhivă. În primii ani de viață, balanța înclină spre redarea precisă a amintirilor declarative, cu detalii și context”, a spus Fernandez.

Un creier tânăr trebuie să adune cantități enorme de informații noi, pentru că își construiește încă temelia de care are nevoie ca să înțeleagă lumea. La vârsta adultă târzie, oamenii au deja rezerve bogate de amintiri, concepte și experiențe, iar legarea informației noi de ceea ce știu poate deveni mai utilă decât reținerea fiecărui detaliu în parte.

Cercetătorii sugerează că această schimbare de echilibru reflectă o transformare a felului în care creierul procesează experiența. El nu se mai concentrează în primul rând pe colectarea amintirilor detaliate, ci pune tot mai mult accent pe înțelegerea relațiilor, pe descoperirea sensului ascuns și pe aplicarea cunoștințelor dobândite anterior.

Același tipar apare și la animale

Dovezile că schimbări asemănătoare au loc și la modelele animale ridică posibilitatea ca tranziția să aibă o explicație evolutivă. Fernandez sugerează că creierul care îmbătrânește s-ar putea adapta pentru a-i ajuta pe indivizi să păstreze și să împărtășească ce au învățat de-a lungul vieții.

Privită așa, capacitatea de a valorifica decenii de experiență ar putea fi deosebit de prețioasă pentru a formula judecăți, pentru a-i îndruma pe alții și pentru a transmite informații importante de la o generație la alta. Persoanele în vârstă pot avea, așadar, un rol aparte în sprijinirea celor tineri, prin mentorat, predare și povestire.

„Cu astfel de obiective, e logic să nu te intereseze detaliile mărunte. Te interesează să păstrezi vastul bagaj de cunoștințe pe care îl ai deja. Evoluția ne sugerează că, dacă trăiești suficient de mult, apare nevoia de a transmite aceste informații, așa că punem în mișcare schimbări biologice care consolidează și protejează amintirile semantice și autobiografice”, a spus Fernandez.

Conform ipotezei, schimbările de memorie și de gândire nu sunt neapărat semnul unui creier care funcționează mai puțin eficient. Ele pot reflecta, dimpotrivă, alt set de priorități: mai mult accent pe păstrarea cunoștințelor semnificative și pe folosirea lor pentru a înțelege situații noi.

Alzheimerul nu este îmbătrânire dusă la extrem

Ipoteza le-ar putea oferi oamenilor de știință și un nou unghi din care să privească diferențele dintre îmbătrânirea cognitivă normală și boala Alzheimer. Deși ambele aduc schimbări de memorie, Fernandez subliniază că Alzheimerul nu ar trebui înțeles ca o îmbătrânire obișnuită împinsă la extrem: procesele biologice implicate sunt fundamental diferite.

„Când eram la facultate, lumea considera boala Alzheimer o versiune mai intensă a îmbătrânirii cognitive, dar nu e deloc așa. Sunt două lucruri complet diferite”, a spus Fernandez.

În îmbătrânirea normală, trecerea treptată de la o dependență puternică de hipocamp la o implicare mai mare a cortexului frontal se petrece, în general, între a cincea și a șaptea decadă de viață. În Alzheimer, procesele anormale în care sunt implicate proteine precum amiloidul și proteina tau pot interfera cu această tranziție.

O diferență importantă ține de activitatea hipocampului. Îmbătrânirea sănătoasă e asociată, în general, cu o scădere a importanței acordate acestei regiuni, în timp ce boala Alzheimer poate implica niveluri neobișnuit de ridicate de activitate în hipocamp. Departe de a susține progresia normală a dezvoltării cognitive, schimbările legate de boală pot perturba rețelele cerebrale responsabile de memorie și înțelegere.

„În îmbătrânirea normală, activarea hipocampului scade, lucru care probabil ar trebui să se întâmple la o persoană de 70 de ani. Dar în multe cazuri de Alzheimer se dovedește că hipocampul e hiperactiv. Această frumoasă tranziție de dezvoltare e complet dată peste cap în Alzheimer de procese patologice care afectează memoria episodică și interferează cu circuitele care îți permit să te gândești la propria viață, la lexic și la vocabular”, a spus el.

Aceste perturbări pot afecta capacitatea de a rememora experiențele personale și de a accesa cunoștințele stocate, inclusiv cuvintele și sensurile lor. Înțelegerea felului în care ele diferă de adaptările îmbătrânirii sănătoase i-ar putea ajuta pe cercetători să-și facă o imagine mai clară atât despre dezvoltarea normală a creierului, cât și despre bolile neurodegenerative.

Vârstnicii, judecați după criteriile tinereții

Cercetătorii susțin că societatea ar trebui să regândească ce înseamnă o îmbătrânire reușită a creierului. Nu e întotdeauna productiv ca persoanele în vârstă să fie încurajate să proceseze informațiile exact așa cum o fac tinerii.

Fernandez sugerează că un accent prea mare pe memorarea detaliilor precise ar putea merge împotriva priorităților în schimbare ale creierului: „Pentru multe persoane, felul în care procesează informațiile probabil că nu ar trebui să se concentreze atât de mult pe hipocamp în al șaselea sau al șaptelea deceniu de viață.”

În loc ca vârstnicii să fie judecați mai ales după abilitățile care tind să slăbească odată cu vârsta, cercetătorii pledează pentru o mai mare recunoaștere a capacităților care pot deveni deosebit de valoroase mai târziu în viață. Una dintre căile prin care aceste puncte forte ar putea fi susținute este crearea mai multor ocazii de interacțiune socială. Relațiile dintre generațiile vârstnice și cele tinere pot fi de un folos aparte, pentru că permit schimbul de experiențe, împărtășirea cunoștințelor de specialitate și păstrarea unor cunoștințe care altfel s-ar putea pierde.

„Oamenii se uită la persoanele în vârstă și le consideră, în multe privințe, inferioare celor tinere. Din punctul meu de vedere, avem în față o persoană al cărei creier a fost activ câteva decenii și care a trăit multe experiențe. Aici există o valoare imensă, pe care nu reușim să o fructificăm cum se cuvine”, a spus Fernandez.

Dacă ipoteza descrie corect ce se întâmplă, schimbările de memorie care vin cu vârsta nu ar fi neapărat semnul unui creier care funcționează mai puțin eficient, ci al unor priorități noi. Regiunea care păstrează detaliile și împrejurările pierde din importanță, iar cea care leagă informația nouă de ce se știe deja și îi desprinde sensul capătă un rol mai mare. Aici apare și diferența față de Alzheimer: în îmbătrânirea sănătoasă, hipocampul devine mai puțin activ, pe când în multe cazuri de Alzheimer e hiperactiv, iar procesele bolii pot perturba chiar această tranziție. Ipoteza ar putea explica și de ce vârstnicii au adesea puncte forte în predare, îndrumare și transmiterea cunoștințelor, iar recunoașterea acestor calități ar putea schimba felul în care societatea privește îmbătrânirea și contribuția persoanelor în vârstă.

Creierul se poate adapta ca să folosească mai bine cunoștințele și experiența de o viață, dar asta nu șterge pierderile: unele abilități mentale devin, într-adevăr, mai puțin fiabile odată cu vârsta.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU